Rătăciţi, în pana mea!
Nu înţeleg deloc de ce a trebuit Kanal D să investească în emisiunea “Rătăciţi în Panama”. De ce să trimita câţiva români tocmai în Panama pentru a-i rătăci? O groază de bani aruncaţi pe fereastră, direct în junglă. Da’ ce, noi dacă n-avem junglă, n-avem rătăciţi? De când până când trebuie să zburăm cu avionul ca să ne rătăcim?
Şi ca să nu pară că distribui adjective înspre alţii, mă ofer voluntar pentru demonstraţie.
Eu mă rătăcesc de fiecare dată când merg la Sala Mare a Teatrului Naţional. Din holul de la parter pleacă 4 sau 5 scări care se continuă la primul etaj cu încă şi mai multe. Toate în spirală şi în zig-zag, pe nici una nu scrie unde duce. Toată lumea (mă rog, ăştia mai neştiutori, ca mine) urcă la plesneală, în speranţa că, la un moment dat, vor întâlni o plasatoare care să-i îndrume, plină de o importanţă justificată, tocmai în capătul celălalt al sălii faţă de locul în care au nimerit.
Mă mai rătăcesc de fiecare dată când intru în vreun spital. Nu există nicăieri urmă de indicator. Singurele lucruri afişate sunt interdicţiile: n-ai voie cu liftul, n-ai voie pe scări, n-ai voie la nu ştiu ce ore, ce mai, n-ai voie cu bască. Asta cu interdicţiile am văzut-o nu doar la spital, ci şi la Hotel Sinaia, în Sinaia. Am fost acum ceva vreme la un seminar acolo şi nu mă puteam urca în lift, lângă recepţie, de inhibare în faţa listei interminabile, afişată cu scris mare şi clar, cu toate lucrurile pe care îmi era interzis să le fac. Vreo 12, parcă. O ospitalitate desăvârşită. Ca la spital.
Unde mă mai rătăcesc? A, da! Mă mai rătăcesc în orice instituţie publică. Eu sunt convins că ele sunt făcute doar pentru cunoscători. Am fost şi la guvern, şi la Palatul Parlamentului şi prin primării sau administraţii locale. Clar nu încurajează outsiderii. Ori eşti de-al locului, ori mergi din uşă-n uşă până fund la taxatoare, cum era o vorbă pe vremuri.
Nu vreau să mai detaliez cât de rătăcit de civilizaţie mă simt când mă uit la televizor, când merg cu maşina prin Bucureşti sau când mă aleargă câinii pe stradă. Rătăcirea este, în România, o a doua natură. Ne-am obişnuit cu ea, aşa cum te obişnuieşti cu vremea. Eu îi realizez amploarea abia în străinătate, când aproape oriunde mă duc sau intru, chiar dacă nu am mai fost niciodată, ajung liniştit unde vreau să ajung. De aceea nu cred că e deloc exclus ca rătăciţii din Panama să se orienteze acolo mult mai bine decât aici. Jungla lor naturală e nimic pe lângă rătăcirea noastră naţională.
