România de azi vine din cea de ieri şi de alaltăieri!
De curînd, revista „Cuvîntul” mi-a solicitat un răspuns la o anchetă despre cele mai sensibile probleme ale României de azi, de la funcţionarea instituţiilor la crizele zilei, economică şi politică, la raporturile masse – elite şi diverse alte chestiuni de lidership. Însă, pe de o parte, o publicaţie „on paper” îţi poate oferi, prin firea lucrurilor, numai un spaţiu limitat de exprimare, pe de alta, a trebuit să răspund în grabă. Prin urmare am decis să dezvolt aici ceea ce n-am reuşit acolo, plecînd de la concisul ghid interogativ al publicaţiei, căreia îi urez revenire lungă! N-am reluat întrebările pentru că se subînţeleg. O schimbare de planificare – din pricina programului meu infernal de marţi, care nu mi-ar permite să fiu atent la eventualele comentarii, voi posta lunea şi joia.
1. Problema este interesantă! Dar, în fond, este vorba despre un ghem întreg de probleme, desigur legate şi interferente, şi chiar mă întreb cum aş putea eu, biet autor individual cu puteri limitate, să le rezolv pe toate deodată într-un răspuns, fatalmente limitat, la o asemenea anchetă. Pot încerca, în cel mai bun caz, să încerc o foarte sumară schiţă de rezolvare, să aproximez, în linii foarte mari, o soluţie (prea, mult prea!) simplă la o problemă extraordinar de complexă. Cred că zeci, dacă nu sute de autori au încercat să ducă la un bun liman chestiunea rolului personalităţilor în istorie, precum şi pe cea conexă a raportului dintre elite şi masse şi nu cred să se fi ajuns la soluţii satisfăcătoare pentru toată lumea! Cum mi se pare mie acum, societăţile moderne mizează mai puţin pe calităţile intrinseci ale liderilor şi mai mult pe modul în care funcţionează instituţiile, mai precis pe coerenţa relaţiilor dintre legi, instituţii şi proceduri. Pe de altă parte, este limpede că, la începutul unui proces de modernizare, deci unul care soseşte pentru a înlocui o structură pre-modernă, cazul primei modernizări a României, iniţiată principial pe la 1840 – 1848, faptic după 1859 şi încheiată odată cu adoptarea Constituţiei din 1923, sau al unuia de revenire la modernitate după un parcurs în afara acesteia extra-modern cu alte cuvinte, cazul României de după 1989, rolul liderilor şi al elitelor se poate pune şi cu totul altfel decît în modernitatea efectivă. Ce vreau să spun? Că pentru primul proces de modernizare a României rolul şi calitatea antropologică ale tinerilor boieri paşoptişti şi ale membrilor generaţiei imediat post-paşoptiste, au fost esenţiale, cum a fost decisivă şi depistarea principelui Carol care să-l înlocuiască pe domnitorul-jucător, mult prea jucător, Alexandru Ioan Cuza, care şi-a epuizat capacitatea de a genera speranţe şi de a fi numele soluţiilor necesare României mult mai repede decît credeau cei care au manevrat extraordinar de abil pentru a-l aduce pe tronul Principatelor Unite. Mă refer, da, la „boierii tineri”, cei care aveau să devină Părinţii Fondatori ai României moderne, devreme ce o burghezie nici nu exista, abia îşi arăta tuleiele. Deci, prima modernizare a României a durat aproape o sută de ani şi ne-a condus la o modernitate acceptabilă de numai cincisprezece, de la 1923 şa 1938! Asta e şi toată tradiţie democratică a Românei, bazată pe sufragiu universal, care cu adevărat universal n-a apucat să ajunga! După care a urmat un ocol prin extra-modernitate de cincizecişiunu de ani! Un fapt remarcabil, adesea ocultat de istorici în general, de specialiştii în in istorie socială şi în mentalităţi în special, este acela că prima modernizare a României a fost împlinită în condiţiile unei populaţii în imensa sa majoritate rurală, peste două treimi, şi analfabetă, peste trei sferturi, ceea ce face să ţină oarecum de miracol reuşita acesteia. E drept, nici n-a durat, s-a prăbuşit la primele cîntece de sirenă ale autoritarismului şi totalitarismului interbelic! Ţărănimea nu este cea mai reformistă clasă, iar analfabeţilor nu este peste măsură de uşor să le explici binefacerile reformelor. Prin urmare, dacă lăsăm deoparte miracolul, trebuie să dăm vina succesului, fie el şi temporar, pe calitatea elitelor care au pregătit şi au susţinut cu încăpăţînare proiectul modernizării.
2. De bună seamă că, după 1989, ar fi fost excelent dacă „sceptrul republican” (Salvador Dali, 1974, cu prilejul auto-declarării lui Ceauşescu drept preşedinte al RSR, într-o telegramă imprudent publicată în „Scînteia”!) al României ar fi fost preluat de un preşedinte de talia unor Havel sau Walesa, dar ar fi fost posibil? De bună seamă că nu, devreme ce în România ceauşistă n-au existat mişcări civic-politice de genul celor care au zdruncinat comunismul vreme de decenii în ţările celor numiţi sau în Ungaria, RDG, chiar şi Bulgaria, care a exersat EcoGlasnosti-ul şi mitingurile sale cîţiva ani înainte de prăbuşirea oficială a comunismului şi al cărei partid comunist a avut resurse interne să schimbe Jivkov-ul stagnării cu reformistul Mladenov! Aşa că imobila, reticenta la gorbaciovism Românie şi-a selectat primul lider de după comunism din ce-a putut oferi mai bun „boierimea ceauşistă”, pe dl. Ion Iliescu. Şi nici dl. Constantinescu, ajuns la putere după ce „restauraţia de catifea” se cam produsese, n-a dovedit calităţi similare cu cele ale Principelui, apoi Regelui Carol I! Şi nici măcar cu ale lui Vodă Cuza, deşi abordase poze acestuia. Interesant – această modernizare se desfăşoară în condiţiile unei populaţii majoritar urbane, alfabetizată în cvasi-totalitatea sa şi în condiţii istorice – prăbuşirea comunismului european, apartenenţa la UE şi NATO etc – de care nu ne-am mai bucurat niciodată şi tot nu ne iese! O parte măcar a acestei vocaţii a eşecului vine desigur din trecut… Inclusiv din cel recent devreme ce ne-a prins prăbuşirea „lagărului socialist” fără măcar nişte germeni firavi de societate civilă. Şi nu e uşor, obiectiv vorbind, să începi să institui în acelaşi timp societatea politică şi pe cea civilă, adesea amestecîndu-se una cu alta de nu se mai vede civil de politruc!
3. Dar să lăsăm deoparte trecutul mai îndepărtat, despre care s-au scris deja zeci de mii de pagini şi am mai putea glosa pe alte mii de pagini, şi chiar pe cel foarte recent, care nu ne-ar lua un efort cu mult mai mic, pentru că acesta oferă mai multe date analizei decît cel mai îndepărtat, şi să revenim la prezentul fierbinte. Nu că ar pretinde un efort mai uşor, dar măcar ne putem iluziona cu senzaţia unei anume utilităţi! Desigur, cel mai potrivit model de societate pentru România, ca şi pentru orice altă societate care se doreşte modernă, este democraţia liberală, deci o societate capitalistă şi democratică în acelaşi timp! Este, în momentul de faţă, România o asemenea societate? De bună seamă că nu, deşi nişte paşi, unii decisivi, s-au înregistrat în această direcţie. Prea puţini, probabil, pentru cei douăzeci de ani care au trecut de la căderea oficială a comunismului şi faţă de speranţele noastre dezlănţuite din acel moment. Din păcate, exact pe măsura startului luat în acea clipă, cumva astrală, influenţat şi el, startul – cum altfel? –, de condiţiile de start, deloc similare cu cele din ţările în care oameni şi grupuri se ocupaseră de zdruncinarea comunismului înainte de prăbuşirea sa şi puseseră măcar germenii societăţii civile. Ca să nu mai spun că avuseseră o cu totul altă tradiţie burgheză înainte de instalarea comunismului! Dar să nu intrăm în cerc, acesta devine repede vicios şi nu mai reuşim să ieşim de acolo!
În fond, o societate modernă, o democraţie liberală este foarte puţin dependentă de calitatea excepţională a liderilor de la vîrful puterii, însă vital dependentă de calitatea ansamblului legi – instituţii – proceduri. Noi ne-am ocupat vreme de vreo douăzeci de ani cu aflarea răspunsului la întrebarea „De ce nu avem un Havel?” şi cu căutarea obstinată, în „neantul valah” (Cioran), a unor lideri providenţiali. N-am răspuns nici la întrebarea cu pricina, nici n-am găsit ceea ce, de fapt, nici nu era de găsit! Nu mă exclud, desigur, nici pe mine din această ecuaţie. N-am stat noi chiar degeaba în rest, în toată această perioadă, de bună seamă. Am adoptat aquis-ul comunitar, desigur păstrînd în legile noastre o mulţime de „originalităţi”, de „românisme” de care ne este greu să ne despărţim, să nu ne pierdem sufletul strămoşesc probabil. Am creat şi un sistem de instituţii politice, administrative, economice, juridice, cultruale etc aparent similare cu cele evropeneşti, dar nu chiar întocmai!, dar nimic nu pare să funcţioneze ca lumea! Şi nu funcţionează, de fapt, şi nici nu vor putea funcţiona din pricina cvasi-inexistenţei procedurilor, a lipsei de respect pentru acestea atunci cînd, totuşi, printr-o minune, ele par să existe. Să fiu limpede – cadrul instituţional şi legislativ sînt foarte importante, ele sînt „formele” care trebuie să stimuleze „fondul”, să-l oblige pe acesta să le umple, să le dea conţinut. Or, interfaţa dintre „forme” şi „fond”, reprezentată de proceduri este la noi fie absentă, fie facultativă! „Noi sîntem români”, dar spunem asta nu constatativ ci evaluativ, pe noi ne plictisesc regulile, ca să nu mai vorbim de efortul constant într-o anume direcţie, noi desfacem un Mercedes, iar cînd îl refacem, mai ieşim în cîştig şi cu o bicicletă şi-un landou. Se poate şi aşa? Bineînţeles că se poate, vedem asta zi de zi, n-o să dispărem din pricina asta, dar nici nu vom ajunge prea departe pe drumul modernizării, vom rămîne mereu la coada plutonului şi vom fi prilej de studiu pentru antropologii exotismului şi pentru glumele altora.
4. Prin urmare, pe de o parte, trebuie refăcut cadrul legislativ începînd cu temeiul său constituţional, care va fi fost potrivit pentru dl. Iliescu şi vremea dumisale, dar acum e blocant – de la forma de guvernămînt hibridă la imprecizia definirii puterilor în stat şi, mai ales, a unor raporturi foarte clare între ele, nimic nu este ca lumea în textul constituţional şi asta se vede foarte bine în actuala criză politică şi în aproape imposibilitatea de a mai ieşi din ea –, pe de alta, este necesară şi refacerea instituţiilor în conformitate cu o nouă viziune, mai apropiată de cea europeană şi cît mai ruptă de tradiţia noastră bizantin-clientelară. După aceea, cu puţin noroc, poate mişcă şi „fondul” în direcţia asimilării „procedurilor”! Dacă nu, nu! Şi, atunci, rămînem în ceea ce trăim şi acum, o societate cu tendinţe de modernizare niciodată duse pînă la bunul lor sfîrşit, o democraţie liberală aproximativă şi, pe cale de consecinţă foarte fragilă, vulnerabilă şi la eventualii stimuli perturbatori externi, şi la crizele interne, care vor avea, firesc, tendinţa să se multiplice şi agraveze, şi la tendinţele cezariste ale vreunui lider auto-declarat providenţial care, într-o societate tulbure ca a noastră ar reuşi să reunească consensual elitele aproximative şi sprijinul de massă! N-ar fi un Lukaşenko sau un Voronin, desigur, nici un Putin, nici măcar un Chavez, dar ar putea fi versiunea soft, că doar sîntem în UE!, ar oricăruia dintre ei, dacă nu o încrucişare miciurinistă între toţi!
5. Să definesc un lider potrivit noilor vremuri? Unul adecvat ţintelor numai sumar inventariate? Nu ştiu dacă sînt în stare, nu ştiu nici măcar dacă acest lucru este chiar atît de important. Dacă mă forţez, totuşi, l-aş vedea undeva la încrucişarea – de data asta, dacă se poate, nu miciurinistă! – între Carol I, De Gaule, Kohl, Havel şi Walesa. Dar dacă aşa ceva ar fi fost posibil, bănuiesc că ar fi apărut şi ar fi reuşit să-şi semnalizeze deja într-un fel ori altul prezenţa. Deocamdată, oarecum apofatic, aş putea spune doar că un lider potrivit ar fi unul cu totul altfel decît cei pe care i-am avut pînă acum, de la dl. Iliescu, trecînd prin dl. Constantinescu şi sfîrşind cu dl. Băsescu. Se întrevede măcar aşa ceva pentru sfîrşitul acestui an? În opinia mea, nu. Cu atît mai mult ar trebui, prin urmare, să vedem ce putem face cu ansamblul acela complex şi atît de delicat format din legi, instituţii şi, desigur, proceduri! Asta ar putea, probabil, să ne pună în mişcare şi să ne dea o direcţie. Dacă nu, nu! „Iar noi locului ne ţinem/ Cum am fost aşa rămînem”. Nu ştiu însă dacă vorba poetului e valabilă în toate privinţele!
