…satisfactie amanata/delayed gratification
… sau uite cum te poate pune tehnologia pe ganduri. Ma vaitam ieri ca nu pot sa comentez. Constat astazi ca, de fapt, pot, dar cu intarziere de vreo zi – mai mult sau mai putin. Adicatelea scriu acum un comentariu si apare … maine. Nu postarile. Postarile apar de cum le scriu. E-mailurile merg si ele. Numai comentariile sunt amanate. De ce? Habar n-am. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii:) Constat, doar.
[Nota: Costi Rogozanu, ti-am raspuns pe la amiaza (aici). Scurt, nefiind sigur daca va merge sau nu – inca n-a „mers” – dar ti-am raspuns. Cu scuzele de rigoare.]
Asta se numeste pe-aci „delayed gratification” – pe romaneste, un fel de „satsifactie amanata”. E ca si cum ai trage la tinta, ai apasa pe tragaci, si-ai merge … la culcare. A doua zi, la trezire, afli daca ai nimerit tinta sau nu. E impotriva societatii moderne, bazata aproape in exclusivitate, pe „instant gratification”. De aia , bunaoara, fumam tigari (tigarete) iara nu pipa. Pipa nu se aprinde ca o tigareta, nu tragi primul fum in piept cu nesat, si nu se stinge dintr-o data, precum o tigareta strivita sub talpa pantofului. (Poate de aceea, cand calatoresc, fumez tigari:)) – o pipa pe un areoport, intre doua avioane, nu-si prea gaseste rostul.)
Dar, daca tot sunt frustrat de aceasta incetineala, m-am gandit ca as putea profita. As putea stoarce din aceasta frustrare niste idei. Vorba astora: „daca viata iti da lamai, fa din ele limonada!” Asa ca iaca doua observatii: prima, despre „englezisme”, „americanisme” sau cum vreti sa le zicem. „De ce sa zici „match-at”, in loc sa zici „potrivit”?” – m-a intrebat un prieten. „Esti un fel de Raducioiu?” Nu, nu sunt (sper) dar imi asum critica. Intru „apararea-mi” aduc doua argumente: (1) Avand in vedere ca scriu cand si cum am timp, uneori imi scapa, pur si simplu. Mea culpa. (2) Exista insa si un alt aspect, prea lesne trecut cu vederea de catre aparatorii limbii romane – conotatia. Pe vremea Scolii Ardelene, aparatorii romanismului i-au zis „cravatei” „gatlegau„. Mie-mi pare ca siluiesti mai mult limba atunci cand incerci s-o „adaptezi”. Incercati, bunaoara, sa „romanizati” ‘software’ sau ‘twitter’. Cand senatorii americani, suparati pe francezi, au incercat sa-i „pedepseasca” trecand de la „French fries” la „freedom Fries” n-au reusit decat sa se umple de ridicol. Cum poti sa-i spui unui hotdog „caine fierbinte”?
Limbile sunt vii. Aramaica, limba pe care o vorbea Iisus, a disparut, si nu s-a deschis nici o gaura-n cer din cauza asta. [Disclaimer: am mai scris despre asta in Dilema Veche] Marcus Aurelius, imparatul Romei, isi scria Meditatiile in greaca, pentru ca asa era „cool”. Etc. Limbile sunt vii – se bat unele cu altele – si daca esti Noica poti re-invia de unul singur un cuvant – „intru” – e enorm!
A doua observatie: putina amanare, putina hodina, chiar frustranta fiind, n-are a ne dauna. Ba dimpotriva. Si ce daca nu-mi apar comentariile imediat ce le scriu? Se fragmenteaza dialogul? Poate. Sa fie sanatos! Poate asa incepi sa-l apreciezi, incepi sa-ti cumpanesti mai bine cuvintele inainte de a le tasta. O zi intarziere in ziua de azi iti da senzatia eternitatii. E rau? Poate, dar poate nu. Poate te ajuta sa pui lucururile in perspectiva corecta.
In fine – „last but not least”:) – blogul: forma bate fondul. Esti obligat, vrei – nu vrei, sa scrii. Blogul obliga. Ai, n-ai treaba, scrii. Scrii ce-ti trece prin cap, scrii pentru ca vrei sa faci trafic. Nu spui, de fapt, nimic. Dar scrii. Scrii ca sa te afli in treaba. NU te poti odihni, pentru ca nu te lasa „traficul”. Faci compromisuri, pentru ca te obliga traficul. Scrii.
Pana si cand te vaieti – cum fac eu acum – despre perversiunea blogului, faci trafic. Asta e perversiunea pervesiunii – sa „faci trafic” injurand „traficul”.
Simpatica post-modernitatea asta. S-atunci? Ce facem? Ne punem ceracefurile-n cap si mergem incolonati spre cimitir? Nu, nicidecum. Da-o-n supararii de post-modernitate. Noi am facut-o, noi o omoram. Cu bun simt. Atat.
