Sever si pasnic: Sever Voinescu. Un interviu (lung)

Am asezat in fata lui Sever Voinescu mai multe cuvinte. A iesit ceva cu adevarat savuros.
Asadar:
Jurnalistule!
N-ai nimerit-o. Mai toată lumea s-a referit la mine ca la “jurnalistul care intră în politică”. Totuşi, eu nu am fost niciodată jurnalist. Am fost comentator politic, invitat al “Cotidianului”. Nu oricine scrie la ziar este jurnalist – asta ar trebui să ştie, în primul rînd, jurnaliştii. Să fiu mai precis: jurnalismul este o meserie cu regulile ei stricte. De pildă, jurnalistul este ţinut de regula celor trei surse de informaţie, jurnalistul trebuie să se supună principiului “auditur et altera pars”, jurnalistul trebuie să redea echilibrat (inclusiv în privinţa spaţiului alocat) toate punctele de vedere implicate în situaţia pe care o descrie etc. Textele livrate de comentatori nu trebuie să se supună nici uneia dintre aceste reguli. Ele sînt texte de opinie, de interpretare personală a evenimentului. Sigur că trebuie să fie argumentate, persuasive dacă se poate, dar nu trebuie să cuprindă, de pildă, şi punctul de vedere al celui care este, eventual, criticat. Asta e diferenţa dintre comentariu (căruia i se zice abuziv “editorial”, căci editorialul exprimă punctul de vedere al conducerii ziarului, direcţia ziarului şi nu punctul de vedere al comentatorului invitat) şi produsul jurnalistic, fie el ştire, informaţie, anchetă sau ce-o fi. Scriem împreună la acelaşi ziar, dar ceea ce produce comentatorul este cu totul altceva decît ceea ce produce jurnalistul. Vorba dlui Tolontan, unul dintre cei care a înţeles imediat şi precis despre ce e vorba, jurnalismul nu este nici superior, nici inferior analizei/comentariului politic – este, pur şi simplu, altceva. În context, intrarea mea în politică a fost comentată în fel şi chip. Au fost unii care au spus că decizia mea decredibilizează întreaga breaslă a jurnaliştilor. Nu pot să cred aşa ceva. Alţii au spus că mi-am creeat o oarecare notorietate păcălind oamenii că sînt imparţial şi independent, iar acum fructific, partizan, această notorietate. Rar am auzit o prostie mai mare. Întîi că toate textele mele politice emit o opinie clară – nu cred că există cineva care m-a citit vreodată să nu ştie precis că nu sînt şi nu pretind să fiu imparţial. Am şi scris la un moment dat texte care chiar argumentau ideea că nu cred în imparţialitate cînd vine vorba despre comentariu politic. Am preferinţe, opţiuni, dezamăgiri, speranţe, frustrări – ca oricare altul care priveşte cu interes scena politică. Pe parcursul ultimilor ani de pubicistică, am fost virulent atacat tocmai pentru că nu eram imparţial, iar acum mi se spune că notorietatea mea, cîtă e, se datorează impresiei indusă de mine cititorilor că aş fi imparţial. Nu mai înţeleg nimic.Dar cel mai mult m-au iritat comentariile moraliste venite din partea unor personaje putrede pur şi simplu. Oameni care au pierdut procese de calomnie pentru că au publicat în ziarele lor minciuni – cu alte cuvinte, mincinoşi cu patalama de la judecător – oameni care au pierdut procese pentru că au insultat grav persoane în publicistica lor, foşti turnători dovediţi ai Securităţii, personaje cu renume sinistru în breaslă, m-au răstignit cu intransigenţa lor etică.  Nu mai spun că unii dintre ei par a fi direct interesaţi în cursa electorală din Prahova. Totuşi, gestul meu a generat exact reacţiile pe care le aşteptam. Cei despre care am fost sigur că mă vor înjura, au făcut-o. Nu-mi pare rău deloc, pentru nici unul. Cei despre care am fost sigur că mă vor spirijini, au făcut-o. Fără nici o dezertare. Sînt fericit, pentru că tocmai persoanele la a căror părere ţin cel mai mult, au fost alături de mine. Mai mult, am avut şi o surpriză plăcută. Una singură, dar foarte plăcută. Cineva care aparţine, în mod obişnuit, taberei înjurătorilor mei a avut o opinie decentă şi elegantă faţă de intrarea mea în politică. Dacă încep viaţa politică aşa, cu o supriză plăcută, mă socotesc sub o zodie bună. Oricum, reacţiile vehemente generate de intrarea mea în politică au prea puţin de-a face cu persoana mea neînsemnată. Eu le consider strigăte de furie sau de speranţă, după caz, produse de faptul că cercul politicienilor falimentari se sparge prin apariţia în arenă a unora veniţi de pe margine care îşi cer dreptul democratic de a participa la gestionarea binelui comun. În plus, furia sau bucuria este născută şi de faptul că operaţiunea de izolare a PDL o fi reuşit, temporar, în Parlament, dar pare că a eşuat în privinţa opiniei publice.
Ploiesti!
Oraşul meu. La Ploieşti m-am născut, am copilărit, am mers la şcoli, am avut primul serviciu, pentru că imediat după terminarea facultăţii, în 1992, am devenit avocat stagiar în baroul ploieştean, unde am funcţionat vreo trei ani. Părinţii mei, pe care îi vizitez cu regularitate, locuiesc încă la Ploieşti, în cartierul care a fost martorul creşterii mele în viaţă. Voi candida chiar în colegiul care cuprinde cartierul meu şi al părinţilor mei, în zona de Sud a oraşului. Sînt ploieştean pur sînge. Printre polieşteni m-am născut, ca ploieştenii trăiesc. Aşa mă consider, aşa m-am considerat mereu. Am un cult pentru Caragiale şi pentru Nichita Stănescu, cei mai rafinaţi exponenţi ai spiritului locului! Dintre marii oameni de stat ai României, puţini îmi stîrnesc adminraţie mai mare decît Take Ionescu. Aşadar, la Ploieşti, lîngă Gara de Sud, am văzut lumina zilei, am învăţat să citesc şi să scriu, am sărutat întîia oară o fată, a debutat CV-ul meu profesional, prin urmare găsesc că e obligatoriu, dacă m-am hotărît să fac politică, de acolo să încep. La un moment dat, au fost discuţii să candidez la Bucureşti, dar nu mă simţeam foarte confortabil. Cînd a sosit propunerea organizaţiei PDL Prahova, am acceptat imediat. Nu pot să încerc să contribui la schimbarea României aşa cum aş vrea, decît dacă ploieştenii mei mă susţin. Dacă obţin votul lor, totul devine posibil. Dacă sînt în stare să-i conving pe ei, atunci pot convinge pe oricine. Dacă ei îmi validează opţiunile şi intenţiile, atunci ştiu că sînt pe un drum politic solid. Am planuri politice mari, dar fără ploieştenii mei, nu le voi putea îndeplini niciodată. Iar dacă ploieştenii mă vor vota, să fie siguri că voi duce în Parlament spiritul locului. Acest spirit ploieştean a fost mereu combustibilul vieţii mele.
Dilematicule!
Aici ai nimerit-o. Aşa este! Scriu la “Dilema” în fiecare săptămînă, fără întrerupere, de 13 ani. Nu voi părăsi “Dilema” orice-ar fi. Este cel mai frumos lucru din viaţa mea intelectuală. “Dilema” este un fel de mic paradis în această Românie obositoare, stridentă şi nepotrivit aşezată în ea însăşi. Duc cu mine, în politică, spiritul dilematic. Da, am dubiile mele, dar spiritul dilematic nu te opreşte să crezi, să speri, să te implici. Spiritul dilematic stabileşte, doar, limitele sănătoase al dăruirii. Şi, crede-mă, le cunosc bine. Am învăţat lecţia eşecurilor istorice ale celor care s-au dăruit orbeşte, fără limite: generaţia interbelică, alunecată în fanatism legionar şi generaţia imediat postbelică, alunecată în fanatism comunist. Sigur că printre ei au fost şi spirite lucide, dilematice “avant la lettre”, dacă vrei. Dar eşecul politic şi, mai adînc, moral al acelor generaţii – împlinite, poate, cultural şi artistic – rămîne evident şi este o lecţie vie pentru cineva ca mine. Cred foarte mult în calea de mijloc, care nu e o cale a compromisului, aşa cum s-ar crede, ci o cale a echilibrului, a bunului simţ, a caracterului. Pînă la urmă, aşa înţeleg eu spiritul dilematic. În plus, este un spirit bine şi obligatoriu garnisit cu umor. La “Dilema” există un cult pentru Caragiale, pe care dilematicii îl numesc “Patronul” de cîte ori se referă la el în discuţiile din redacţie. Caragiale – literatura lui şi nu neapărat persoana lui – distinge cel mai bine ceea ce e sănătos de ceea ce e bolnav în fiinţa românească. Dacă voi reuşi ca politician, voi trage mereu cu ochiul spre literatura lui Caragiale, căci el este cel mai mare profesor de România.
Geoana?!
Am scris mult despre Mircea Geoană în ultimii ani pentru că îl cunosc destul de bine şi ascensiunea lui mi s-a părut simptomatică pentru multe boli de care suferă România de azi. Cum de e posibil ca un asemenea mediocru, un mim perfect, o formă goală gata să se umple cu orice, o personalitate de consistenţa umbrei să facă o asemenea carieră politică? Îmi veţi spune că e treaba pesedeilor – în fond, ei l-au tot ales să le fie preşedinte, să fie sănătoşi cu el în frunte! Dar este ceva încă şi mai tulburător decît lipsa lui de calităţi. Hai să admitem că au fost mulţi cei păcăliţi de agilitatea lui voioasă şi gureşă la un moment dat, căci lumea românească post-comunistă funcţionează după o axiologie vraişte. Dar şirul interminabil de eşecuri politice pe care le-a bifat în scurta lui viaţă politică, chiar nu spune nimic nimănui? Într-o lume normală, cineva ca Mircea Geonă nu exista ca lider al celui mai mare partid de opoziţie, fost ministru de externe (glorios, cred fanii lui) etc.  Este exemplul cel mai flagrant de fals în viaţa publică românească. Una dintre marile probleme ale României – nu de ieri, de azi, ci de foarte multă vreme, dar astăzi, parcă, mai pregnantă ca oricînd – este că acceptă drept adevărate false competenţe. Unora, Mircea Geoană li se pare un diplomat foarte bun. Este relativ greu de identificat, în lunga sa carieră diplomatică de vîrf, ceva benefic legat de numele său. Să nu-mi spui că el a băgat România în NATO şi-n UE, că rîd şi nu mai pot să te iau în serios! Uite, chiar şi acest fapt, că spune peste tot cu emfază că el a băgat România în NATO şi-n UE dovedeşte ceva despre cît de bun diplomat este. Oricum, ca om politic, cred, există deja o părere cvasiunanimă că este catastrofal. Se evocă peste tot eticheta amuzantă dar cît de adevărată pe care i-a aplicat-o creatorul lui. Oamenii ar trebui să priceapă că un om care are comportamentul politic al lui Mircea Geaonă nu are cum să fie un diplomat bun. Lucrurile se leagă, căci vorbim despre un acelaşi set de însuşiri etice şi dexterităţi intelectuale care servesc ambele exprimări. Nu poţi fi “prostănac” ca om politic şi inteligent ca diplomat. Nu poţi fi un yo-yo care spune azi una, mîine alta cu lejeritatea cu care bei un pahar cu apă şi să fii un diplomat redutabil. Practica politică în context democratic are însuşiri revelatoare. Cît timp nu faci politică, mai poţi păcăli, mai poţi juca bine roluri care nu sînt ale tale, mai poţi ascunde găurile interioare. Dar, o dată intrat în politică, se vede imediat cine eşti şi cîte parale faci. Lumina sub care te aşează angajarea politică este necruţătoare şi, de cele mai multe ori, arată adevăruri dure pe care le vede imediat toată lumea.Aşadar, deşi mulţi cred că am ceva personal cu Mircea Geoană spun, sincer, că nu e deloc aşa. Nu mă interesează deloc persoana sa, dar mă îngrijorează tipul de om politic pe care îl exprimă: o ambiţie colosală, cuplată cu lipsa de calităţi intelectuale şi etice în contextul unui sistem politic prea permisiv. Mircea Geoană este exemplul perfect al eşecului sistemului nostru politic de a produce şi promova oameni valoroşi, responsabili, cu coloană vertebrală. Şi mă interesează numai din această perspectivă.
Plesu?
Un om providenţial pentru destinul meu. Am învăţat enorm de la dl Andrei Pleşu şi nu mă opresc să învăţ. Nu neapărat în sens academic, pentru că preocupările noastre intelectuale nu sînt foarte apropiate. Şi pe mine mă interesează religiile, dar nu ca obiect principal de studiu, după cum şi pe domnia sa îl interesează politica, mai ales politica externă şi relaţiile internaţionale, dar nu cu titlu primordial. De la dl Andrei Pleşu am învăţat cîteva lucruri esenţiale care nu m-au lăsat să-mi pierd minţile şi sufletul în momente de grele încercări. Cînd mi-a fost greu, mi-a adus aminte de rolul salvator al zîmbetului, cînd am fost excesiv şi prea îndelung frivol, mi-a adus aminte de rolul salvator al seriozităţii şi temeiniciei. Pe parcursul anilor, dl Andrei Pleşu mi-a spus despre mine însumi atîtea lucruri – şi bune şi rele, evident – încît pot spune că am clădit şi manevrat în viaţă în ultimii ani după aceste repere. În plus, încrederea pe care mi-a arătat-o întotdeauna a contat enorm. Dl Pleşu mi-a spus adesea că, la un moment dat, trebuie să fac politică. Admir total scrisul său, alături de foarte mulţi cititori. Pentru generaţia mea de cititori, a căror copilărie în ale lecturii a fost determinată de poezia lui Nichita Stănescu, Andrei Pleşu este autorul care a reuşit să valorifice cel mai bine potenţialul minunat al limbii române. Cărţile domniei sale sînt preferatele mele. Anul acesta se împlinesc 30 de ani de la apariţia cărţii “Minima moralia”, una dintre cele mai influente cărţi de etică în peisajul nostru cultural cam sărac în reflecţie morală. Ar merita o dezbatere intelectuală de anvergură. “Minima moralia – 30 de ani de la apariţie”. Poate o faceţi voi, la Cotidianul. Eu revin cu oarecare regularitate la “Minima moralia”, dar şi la “Jurnalul de la Tescani”, la “Limba păsărilor” sau la “Pitoresc şi melancolie” (pe care prefer să o citesc nu ca pe o carte de estetică, ci ca pe o carte de etică).
Basescu!
Un om politic care m-a convins aşa cum nici un alt om politic nu m-a convins înainte. Mircea Dinescu a spus acum vreo doi ani, deja, că principalul adversar al lui Traian Băsescu este Traian Băsescu. Nu sînt, evident, de acord cu stilistica lui Traian Băsescu. Am dubii şi în privinţa eficienţei sale ca om de stat. Dar, ca om politic, este redutabil. Şi, ceea ce mi se pare important, asumă obiective clare, cu care consonez total. Lupta cu corupţia, decomunizarea şi modernizarea instituţională a României sînt scopurile lui supreme şi, în privinţa asta, sînt alături de el. Ştiu că multă lume – probabil, din ce în ce mai multă – nu îl mai văd ataşat acestor scopuri. Eu, încă, îl simt bine plasat în raport cu aceste deziderate, care, repet, sînt şi ale mele.  Campania mediatică dezlănţuită împotriva lui de trusturi întregi de presă de atîta timp şi cu atîta virulenţă, a adăugat riduri pe chipul său public. Se erodează, firesc.  Face greşeli de “public relations” care contribuie, de asemenea, la această erodare. Mă întreb şi eu, uneori, dacă nu cumva contestatarii lui au dreptate cînd îi reproşează atîtea. Dar văd bine cine sînt aceşti contestatari, cine sînt cei care au dus campania pentru demiterea lui, cine sînt cei care l-au izolat, cine sînt cei i-au declarat război şi nu mă pot abţine să nu văd şi traseul celor care l-au “trădat”. Ei bine, nu pot cînta aceeaşi muzică împreună cu Geoană, Voiculescu, Năstase, Vadim (cît e de penibil acum “tribunul” – se vede sub prag, izolat, şi caută prietenia lui Băsescu după ce a făcut circul acela scîrbos la şedinţa parlamentară dedicată condamnării comunismului, jignindu-l îngrozitor!) etc. Simt o incompatibilitate de esenţă cu aceşti oameni. Recent, la o emisiune tv, mi s-a spus că nu e bine să afirm public asemenea incompatibilităţi, pentru că asta ar adăuga la polarizarea paralizantă a politicii noastre. Nu am apucat să răspund pe îndelete, pentru că discuţia din emisiune a luat-o spre alte direcţii, cum se întîmplă adesea. După mine, una dintre marile probleme ale parlamentarismului nostru este lipsa de claritate morală, este eterna disponibilitate a tuturor spre combinaţii cu oricine, sub acoperirea onorabilă a necesităţii căutării compromisului într-o democraţie. Acţiunea onorabilă şi civilizată de a negocia acoperă, de fapt, prostituţia cea mai promiscuă. Adesea, Parlamentul arată ca un bordel, în care cu cît eşti mai disponibil spre cuplaje, cu atît eşti mai căutat şi mai valabil. Eu nu cred că asta e politica. Politica presupune, desigur, dialog cu oricine, dar presupune şi limite peste care nu poţi trece decît cu riscul de a cădea inexorabil. Nu te poţi cupla cu Vadim sau Voiculescu, dacă eşti un om politic responsabil. Mai ales că, e limpede, nici electoraul nu-i preferă. Dacă am lăsa democraţia directă, pură, să lucreze, partidele lui Voiculescu şi Vadim ar fi în afara Parlamentului, aşa cum merită. Doar artificiile politicienilor dispuşi, cum spuneam, la orice cu oricine, le ţin în viaţă.
Simfonia?
O formă muzicală apărută prin secolul al XVIII-lea, odată cu apusul barocului şi epuizată, cred, de Shostakovici vreo două secole mai tîrziu. Compoziţional, se consumă de la Haydn, Mozart şi Beethoven – prima linie de mari simfonişti – la Mahler şi Şostakovici – ultimii doi mari ai acestei stirpe. Este interesant de văzut că meşteşugul compoziţiei simfonice apare odată cu izbucnirea naţionalismului politic în Europa şi dispare în vremea în care se vorbeşte, pentru prima oară în mod serios şi cu bune şanse de realizare, despre o Europă unită. Simfonia a însoţit epoca de glorie a statelor naţiune. Poate fi doar o speculaţie, dar eu cred în corespondenţa dintre formele de expersie artistică şi gîndirea politică. Undeva în adînc, toate se leagă. Iar politica are enorm de învăţat de la muzică. Lecţiile supreme despre armonie, ritm şi contrapunct – toate cu maximă relevanţă pentru politică – se iau din muzică.
Zeani
Este una dintre cele mai frumoase voci care au cîntat pe lumea asta. În particular, este şi o prietenă foarte dragă. O mare artistă. Şi unul dintre oamenii cei mai lucizi oameni pe care i-am întîlnit vreodată. Are o capacitate extraordinară de a cunoaşte şi înţelege oamenii. De aceea este şi acum, la o vîrstă respectabilă, unul dintre cei mai cătaţi profesori de canto ai Americii. Obişnuiam să o vizitez în fiecare vară, anul acesta nu m-am mai dus pentru că vara ei este mai aglomerată decît de obicei, ca şi a mea. Avem de cîţiva ani un proiect comun: o carte de convorbiri. O tot pritocim. Sper să apară în această toamnă. O respect enorm, pentru că a reuşit, ca artist şi ca om, să se realizeze la cel mai înalt nivel posibil împotriva foarte multor oprelişti şi probleme. Virginia Zeani este una dintre cele mai curajoase persoane pe care le-am întîlnit vreodată. Este un caz în care forţa talentului pus la lucru a învins. O asemenea biografie te face să crezi că totul e normal pe lumea asta, că cei care trebuie să fie sus sînt sus, iar cei care trebuie să fie jos, sînt jos. Nimic mai tonic pentru lumea românească de azi!
NATO?
Sînt un transatlantic convins. Pentru civilizaţia noastră există o singură şansă ca să putem supravieţui decent provocărilor acestui secol: o comunitate euro-atlantică cît mai integrată. Am, în general, o părere proastă despre liderii politici actuali de pe cele două maluri ale Atlanticului. Cei mai mulţi nu au viziune istorică şi nu simt încotro se îndreptă lucrurile. Condoleezza Rice, mi se pare, a spus odată că secretul în politică este să simţi încotro o ia istoria şi să dai evenimentelor un brînci discret în acea direcţie. Un crez conservator, cu care sînt de acord. Din această perspectivă, deplîng viziunea distorsionată şi simţul istoric anemic pe care mi se pare că îl au cei mai mulţi dintre liderii politici occidentali. Ei toţi par produse de laborator politic, fabricaţi după reţetă, rezultatul sforţărilor birocraţiei şi nu al naţiunilor pe care ajung să le conducă. Europocentrismul este o prostie, după cum este şi aroganţa Americii. Sarkozy mi se pare unul dintre puţinii lideri occidentali care înţelege bine rostul adînc al parteneriatului transatlantic. În opinia mea, NATO trebuie să evolueze global, să fie capabil să asigure securitatea oriunde în lume sînt atacate interesele membrilor săi, fără inhibiţii. În acest sens, în loc să continue să se lărgească fără relevanţă, cu ţări europene marginale doar de dragul de a raporta victorii politice, mai bine s-ar concentra pe parteneriate solide, consistente, cu alte mari puteri democratice ale lumii  (Japonia, Australia, Coreea de Sud, poate Israel) pentru a juca rol de factor de securitate globală. Acum, NATO este în faţa celei mai serioase provocări din istoria sa – după mine, o provocare mai serioasă decît tot ce i-a fost dat să trăiască în Războiul Rece – :  războiul din Afganistan. Şi se poate termina prost din cauza unor lideri politici care văd lumea prin ochelarii de cal ai unui nou bolşevism.
Chicago?
Un oraş superb, în care mă simt ca acasă. Am fost consul general la Chicago vreme de 3 ani şi 7 luni. Persistă, în anumite medii, informaţii neadevărate despre acest episod. Am fost numit în această funcţie de Mugur Isărescu, pe cînd era prim ministru, iar ministru de externe era Petre Roman. Guvernarea CDR.  Am fost revocat din această funcţie de Adrian Năstase, pe cînd ministru de externe era Mircea Geoană. Nu am protestat în nici un fel. Am revenit imediat acasă, fără nici o obstrucţie, deşi la MAE se practică, în asemenea cazuri, procese şi autoflagelări penibile. Eu sînt de părere că numirea oamenilor în anumite funcţii (cea de consul general, printre ele) este atributul exclusiv al primului-ministru. Vrea să te schimbe, te schimbă. Aceasta nu este o funcţie diplomatică în care te bucuri de stabilitate. În ceea ce mă priveşte, am văzut demiterea mea ca pe o manifestare firească a incompatibilităţii guvernului cu mine. Aşa şi era. Nu aveam nici cel mai mic motiv să protestez. Am răspuns deciziei de înlocuire cu demisia din Minister. Am făcut-o pentru că nu-mi puteam imagina cum aş fi putut funcţiona în centrala Ministerului condus de Geoană. Am decis, atunci, să intru imediat în presă şi să scriu împotriva regimului Năstase, care sugrumase efectiv România.  Asta am şi făcut. Închid paranteza aceasta şi revin la Chicago. Merg acolo cel puţin o dată pe an şi mă bucur de atîţia prieteni care mă înconjoară cu căldură. Este un oraş despre care ştiu foarte multe şi despre care aş fi gata să vorbesc nesfîrşit. Este un mare oraş al planetei, cu o vibraţie interioară cuceritoare. Nu ştiu de ce, două nume îmi vin în minte cînd vorbesc despre Chicago: Saul Bellow şi Daniel Barenboim. Amîndoi, bine legaţi de Chicago. Amîndoi, adevăraţi idoli pentru mine.
Geoana?!
Iar? Numele ăsta se ţine ca rîia de mine…
PS. Dimineata, cind am pus aceasta postare, am uitat sa dau un link la un alt interviu cu Sever Voinescu. Eugen Istodor e cel care i l-a luat. Il puteti citi aici! E si despre PNG, si despre parcarile Dalli 🙂

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here