…si daca m-am pornit spre jungla…
Motto: “…si daca m-am pornit spre jungla, in jungla-nseamna c-am ajuns!” – pentru necunoscatori, asta e o parafraza dupa Pavel Stratan (un cantaret pe care inca ma gandesc cum sa-l categorizez
, in ce cutiutza sa-l var, ceea ce e intotdeauna un semn bun). La cantaretii romani mi s-a mai intamplat numai cu Tudor Gheorghe. SI asta e de discutat…
De pornit, m-am pornit spre jungla cand eram copil si-am ajuns de-abia la patruzeci de ani. Nu e o performanta care sa intre in cartea recordurilor dar, la nivel personal, echivaleaza cu performanta lui Edmund Hillary, Sir Edmund Hillary, cucerind Everestul – “pentru ca exista un Everest”. Nu pentru ca vrei sa descoperi ceva nemaivazut si nemaiauzit. Nu pentru ca nu-ti mai poti dormi noptile la gandul misterelor ce te asteapta zgribulite pe cel mai inalt varf al lumii, chircite in strafundurile oceanelor sau cuibarite in cotloanele unei jungle inca presarata de pete albe, in ciuda satelitilor a-toate-observatori. Nu pentru ca vrei sa stabilesti un record, nu pentru c-ai vrea “sa faci prima pagina” a ziarelor sau deschiderea jurnalelor de stiri si – mai presus de toate – nu pentru ca vrei sa devii vedeta (“qui s’excuse, s’accuse”, zic francezii, si, vorba lui Raymond Chandler, “fututii astia de francezi au o vorba pentru fiecare lucru – si de fiecare data au dreptate”. Daca, la patruzeci de ani reusesti sa te mai pornesti catre jungla e, pur si simplu (si parca niciodata aceasta expresie – „pur si simplu” – n-a fot mai potrivita), pentru ca exista un Everest; exista un Amazon; exista intotdeauna un copil visand un cal verde pe vreun perete. Pentru ca mai exista o arta pentru arta, nu neaparat o arta cu tendinta. Trebuie numai sa stii unde sa (re)gasesti respectivii cai verzi si ce sa faci cu ei.
Daca am o obsesie, apoi atunci e aceea a lui Brancusi: “in clipa in care am incetat sa mai fim copii, am murit”. Iar asta nu pentru ca m-as teme de moarte – dimpotriva.
(Intrebare: E frumos sa vorbesti despre moarte intr-un blog? E deontologic? Cand toata lumea se straduie s-o vare sub pres, e frumos sa le scoti oamenilor ochii cu moartea? Nu de moarte ma cutremur si nici macar de vesnicia ei – cum s-a temut Blaga care era cat pe ce sa se faca popa, ateu convins fiind, daca nu ma-nseala memoria, doar ca sa scape de razboi; s-a temut si la ce i-a folosit?. „Amintirea mortii e inceputul a toata intelepciunea”, ziceau Sfintii Pariniti.)
De moartea-n viata ma tem deocamdata, de moartea aia pe care am vazut-o in atatia vii, de moartea insidioasa care nu te paleste in moalele capului ci te sugruma usurel, ca o anaconda, ca un Kaa din Cartile Junglei, moartea aia care te invaluie treptat, moartea aia care, dupa ce-ti coboara sanii si te lasa impotent, dupa ce-ti atarna o cravata de gat si te impinge intr-un birou sau iti lasa turul panalonilor pe la genunchi si-ti intoarce sepcuta cu fatza-n spate – ei bine, moartea aia mai are si tupeul sa-ti suiere la urechi cum sa te scremi in asa fel incat sa apari drept altceva decat esti – un om care a visat si el, candva, un amarat de cal verde pe vreun amarat de perete. De ea ma tem eu. De moartea aia care te-mbraca in costum sau, functie de nevoi, in pantaloni scurti, moartea care te duce la team-buildings sau la o plimbare prin cartier, iti arata grafice (si bloguri), si-ti da salarii la care nici n-ai visat, moartea indiferenta la faptul ca esti peste, fermier, lacatus, profesor universitar sau inginer, indiferenta la faptul ca locuiesti la Deva, Bucuresti sau Dabulenii dn Deal. De aia ma tem eu. De moartea aia care te plimba prin cartier, la o bere, scuipand seminte si ma pis pe visurile tale dac-as sti cum se se spune “visuri”. De moartea aia care-ti suiera la ureche ca “acum nu (mai) e momentul”, iti dezvolta spiritul critic cu asupra de masura, iti ridica, acuzator-intrebator sprancenele, ti-i arata cu degetul pe ceilalti, intodeauna pe ceilalti, pana cand nu-ti mai ramane timp sa te-ntrebi pe tine, precum Moromete: “Unde mergem noi, Nila, tata?” Noi l-am pierdut pe Moromete. Am ajuns o populatie de Nila. Paradoxal, Nila – sateanul rupt in cur – e intruparea post-modernitatii. Nila nu stie unde merge. El stie una si buna: mana “inainte”.
P.S. Buuun! Sunteti suparati – stiu. Vroiati aventuri in Amazon, jungla, samani, serpi, aligatori si ayahuasca, iar tot ce va ofer astazi e „o bataie de campi”. Rabdare! Inteleptul a spus sa te apropii incet de miezul placerilor.
Incerc aici, bajbaiesc, mai mult decat o aventura pe Amazon – de unde nu lipseste nici unul dintre ingredientele de mai sus, ba inca si cu asupra de masura! Incerc, dupa cum avertizam de la bun (?!?) inceput, o impletire (care, la rastimpuri, ar putea suna ca impleticire) intre calatoria pe dinafara si cea pe dinlauntru.
PPS Si ce poate fi mai potrivit decat un cal verde batand campii?:)
PPS Ca bonus pentru cei rabdatori, incerc sa strecor – in corpul textului – niste fotografii. Daca imi iese si asta se cheama ca sunt un soi de Harry Potter!:) Daca nu-mi „iese”, tough luck! Incerc data viitoare.
