Sunt Iohannis şi nu dau interviuri
Nimic nu descrie mai bine prestaţia lui Klaus Iohannis ca preşedinte decât această realitate: nu a dat interviuri timp de patru ani.
Îi place să facă declaraţii necontestat, neîntrerupt de nimeni. Trec luni de zile până permite la grămadă adresarea unor întrebări directe dinspre ziarişti acreditaţi. Convenţia conferinţei de presă nu permite insistenţa pe anumite subiecte sau nu permite interogarea ceva mai complexă.
Declaraţiile date în mers nu sunt „interviu”, ce să mai vorbim de forme tradiţionale în democraţii de a răspunde nedumeririlor poporului: starea naţiunii la un interval de timp rezonabil (100 de zile, un an etc). La fel, scurte interviuri aranjate în jurul unui eveniment din nou nu respectă ideea că cel mai puternic om în stat răspunde democratic întrebărilor din agora.
Nimeni nu aştepta de la KI explozie mediatică a la Macron, care dă interviuri şi revistelor de ştiinţă. Dar ideea de bază a presei dmeocratice e că nimeni dintre cei puternici nu trebuie să fugă de întrebări incomode, ba chiar nici de întrebări stupide. De exemplu, în chestiunea caselor, Iohannis şi fanii săi au bagatelizat mereu orice încercare de lămurire, dar nu au răspuns niciodată clar direct ce s-a întâmplat, când dă banii înapoi etc.
Iohannis n-a trecut prea des nici pe la televiziunile şi ziariştii prieteni. Ultimul interviu care să-şi merite cât de cât numele (adică faţă în faţă cu un jurnalist cu o listă de întrebări, e adevărat, ceremonios-prietenoase) a fost la TVR. I l-a acordat Mădălinei Dobrovolschi. După trei luni, respectiva moderatoare avea să fie angajată purtător de cuvânt la Administraţia Prezidenţială.
Încă o mică observaţie: nu e normal să faci şi acele puţine interviuri tot la Cotroceni, toate pe terenul tău, la tine acasă.
Sigur, au fost dezbateri, întâlniri, evenimente cu prezenţa publică a preşedintelui. Asta nu compensează o necesitate simplă de a comunica, fie şi să te prefaci că o faci, cu toată lumea, că nu laşi întrebări plutind în aer.
Am fost de exemplu la o dezbatere despre TVR unde a fost şi preşedintele. El juca rolul unui arbitru inabordabil, asista, nu dezbătea, nu răspundea. Am văzut adineauri o invitaţie la o întâlnire cu „societatea civilă”, despre rolul civic al preşedintelui. Sigur, trebuie să se întâlnească cu ONG-uri, dar din nou va ocoli confruntarea publică stând în public.
De ani de zile a devenit regulă evitarea confruntării. Dragnea se duce numai la prietenii lui, cutărică la prietenii lui şi cu asta basta. Celebrele „bule” nu sunt invenţia reţelelor sociale virtuale, sunt o schemă clasică de public relations. Cine urmăreşte conduita unor companii private importante ştie că evitarea confruntării, a întrebărilor directe, este de altfel singura strategie de PR iubită de decenii. Faptul că lumea bulelor s-a accelerat cu noile tehnologii ne indică doar specificul acestor industrii în mod esenţial: advertising şi PR, nu informaţie.
Iohannis nu a mai mimat dialogul nici măcar în propria bulă. Se apropie alegerile şi încă nu a vorbit cu ziarişti într-o schemă democratică a interviului, faţă în faţă, fără loc de fugă timp de o oră.
