Suntem prea sclavi și lași pentru antreprenorii români
Am ascultat și eu mesajul unei angajatoare devenit ultrapopular în rețele: tipa răcnește la ”români” că sunt niște sclavi și se sperie aiurea de coronavirus în loc să iasă la muncă. Și aam avut o revelație: vorbea fix ca Dana Budeanu. A doua revelație: Budeanu nu vorbește ca Budeanu, Budeanu vorbește în numele unei categorii sociale, amestec de funcționar special, patron sfânt al anilor 2000, dispreț față de pulimea sperioasă.
Vorbește ca mulți patroni verzi români, mari pionieri ai capitalismului cu salariul de doi lei. Ea e vocea puterii, a antreprenorului, a omului care știe el ce e bine pentru România și care știe ce e bine și pentru sclavii lui. Culmea e că se dă și anti #rezist, asta pentru că e doar incultă politic ca mulți alții, e fix din filmul autoritarismului banului și al antreprenoriatului cu iubire față de statul polițienesc. Este anti-Iohannis doar printr-un simpatic accident.
Sub titlul ”strigătul unei femei de afaceri”, descopăr într-o publicație că doamna Mirela Păduraru din Târgu Jiu, conducătoarea unui business cu cifră de afaceri de 14 milioane de lei și profit de 2,5 milioane de lei, este exasperată de sclaveții care se sperie de coronavirus. Cu alte cuvinte, înapoi la muncă, asta e mai murim nu mai murim, dar facem și noi un ban. Nu e nici prima nici ultima care emite din mediul de afaceri tot felul de îndoieli și conspirații, cum că e război economic, și că atenție ne lasă ăștia fără business.
Ce descoperă antreprenorul român și nu spune? Descoperă că el banii îi face din muncitorii ăia storși, nu din extraordinara lui genialitate din birou. Epocal. Guvernanții noștri, un soi de ciocoi ratați, luptă de o săptămână să salveze businessul, dar uită să se adreseze omului, cetățeanului. Merkel și Macron au ieșit acum câteva zile și măcar au dat încurajări formulate așa: cheltuim oricât, nu ne interesează deficite, nu ne interesează cifre, de aia avem stat, să salvăm cetățeni, nu chestii abstracte.
Această doamnă patron urlă la niște ”sclavi” din cauză că ăștia s-ar lăsa amăgiți de știri oficiale. Că e doar o gripă, că ce mare lucru, că hai la muncă. Îndemnul e unul mai răspândit decât pare: ” Laşilor, nu ştiţi decât să mâncaţi şi să staţi.”. Pentru astfel de specimene e de neacceptat că unul care își închiriază forța de muncă lunar are și el dreptul să se sperie că, peste toate problemele, îi mai vine și vreo boală fatală în casă.
Spuneam că există un ton anume, pe care îl întâlnești pe la mulți care se cred buricul businessului românesc. Blocați pe undeva prin secolul 19, ăstora le e greu în primul rând să înțeleagă că nu conduc turme de vietăți, ci că au angajați homo sapiens. E un mod de adresare specific, este tonul care ne răsună în urechi de decenii, niște zeflemea, amestecată cu superioritatea lui ”eu te-am angajat, eu plătesc taxe, eueueu”. Dana Budeanu a făcut artă din această atitudine omniprezentă în ”straturile antreprenoriale” ale României. Ea e vocea ciocoimii autohtone patrioate care, la fiecare criză are câteva griji: să urle la unii că sunt leneși, că pun botul la autorități, că sunt needucați, că, mă rog, sunt ”fătălăi”, ca să folosim expresii consecrate. Budeanu urlă la ”fătălăii” de tip ”urmașii lui Dinu Păturică”. Patroana citată mai sus urlă mai departe la angajați. În numele cui urlă? În numele banului, puterii și șmecheriei ”pe bune”. E urletul de sus în jos, există un soi de sânge albastru antreprenorial care trebuie afirmat prin țipăt tabloidal-facebook-al.
Esența e alta pentru angajatul român de rând: pe mulți i-a prins coronavirusul prin Spania sau Italia tocmai pentru că au fugit de vocea asta dictatorială, amestecătura asta de zbierăte antreprenoriale și agresiune fermă, glume proaste, morală, lecții de viață, desconsiderare completă a unui minim contract social angajat-angajtor, dispreț față de muncitori amestecat uneori cu crize de filantropie așa, de compensare.
