Taxa involuntară Oprescu: maşina nouă rămâne ca nouă
Îmi pare rău că am aşteptat cu observaţia asta până când şi-a anunţat Sorin Oprescu candidatura pentru Cotroceni, sigur se va găsi cineva să interpreteze. Dar să observăm ce aveam de observat. Într-o zi, primarul Capitalei a scos Dali din parcări. După autostrăzi suspendate, băncuţe croite după asemănarea Ozanei cea frumos curgătoare, baba oarba cu contracte reziliate prin Centrul Istoric şi aceleaşi străzi purtând pecetea incompetenţei lui Videanu, am crezut că pot să împrumut de la Turcescu o bilă albă, prima pe care i-aş fi dat-o lui Oprescu.
Înainte de a continua, trebuie să spun că afacerea Dali mi s-a părut întotdeauna că aduce mai mult a extorcare decât a serviciu public. Aversiunea a sporit din momentul în care au mutat vreo sută de metri baraca cu barieră din faţa Operetei , ocupând tot ce însemna trotuar în jurul Teatrului Naţional. Atât, nici un om angajat în plus, nici măcar o linie trasă pe aflat. Eu, care îmi mai lăsam acolo maşina peste weekend, am descoperit că berea s-a scumpit brusc cu vreo 3-400.000 de lei vechi. Şi am zis de rău despre doamna Udrea, în răposata “Pe repede înainte” din răposatul Cotidianul (oooops, asta a fost o răutate), doamna Udrea m-a sunat să-mi spună că n-are nici o treabă cu Dali, eu n-am crezut-o, în fine, să revin la Oprescu. Mă, uite că omul chiar poate să facă şi altceva decât miştouri ieftine. Totuşi, n-am fost 100% convins, şi sper că înţelegeţi de ce, abia când i-am văzut pe cei de la Dali strângând taraba de la TNB am pus mâna pe telefon să-l sun pe Turcescu. Bine că tomanecredinciosul ce sunt a amânat pe a doua zi să sune.
Era spre seară, tot pe la TNB (sa nu fie confuzii, mergeam la Motoare, nu la teatru), parcam. O voce, să zicem gravă, îngână: parcarea, domnu’. Da, bine, ştiu că vocea gravă nu e din filmul cu îngânatul, dar suna bine. Ce parcare, domnu’. Păi, parcarea. Te-a trimis Oprescu? Tace şi priveşte maşina. Ochii lui descriu o linie perfectă, de la aripa din spate spre cea din faţă. Dacă îmi găsesc maşina zgâriată, te…nu ştiu ce să-I zic că-i fac. Dată fiind huiduma tuciurie care de la începutul scenei se apropie câte puţin, opţiunile mele sunt foarte reduse. Plec ţanţoş, însă cu inima cuprinsă de temeri negre ca vopseaua intact a maşinii. Nu mi-a zgâriat-o, cred că l-am pus pe gânduri cu urma să păţească, dar scena s-a repetat seară de seară, în fiecare weekend, chiar şi pe zi, în parcările rămase fără odiosul lor stăpân. Familii întregi au luat în stăpânire bucăţile de asfalt liber. Acelaşi defunct Cotidianul (iar am făcut gluma asta?) a descoperit şi cauza: Primăria Capitalei nu mai avea voie să facă angajări, chestiune pe care domnul primar nu a luat-o în calcul când şi-a umflat muşchii.
Dacă în faţa Dali simţeam revoltă, sentimentul în faţa noilor încasatori este de umilinţă. Şi nimic nu poate fi mai rău pentru un politician, primar general în cazul nostru, decât să ajungă votantul să plângă după cei pe care îi înjura.
Încheiere
Evident, situaţia dată nu e numai din vina lui Oprescu, poliţiştii stau la pândă pentru a prinde câte un nefericit care vorbeşte la telefon, în vreme ce, la numai câţiva metri de ei, bucureşteanul plăteşte taxa pe vopseaua intactă a automobilului. Despre asta, altădată.
