Udrea si vocea ei – teatrul nostru politic, analiza unui specialist in comunicare, Mircea Deaca
Mircea Deaca recidiveaza. Imi trimite din nou un text. De data asta despre vocile politice si simularea unui teatru ieftin. Vorbe goale pentru multi, dar iata analiza lui Mircea:
„Vineri la emisiunea lui Robert Turcescu, România în direct, o voce feminină, prin telefon, i-a explicat atât ziaristului cât și nouă două idei: 1) Conform legii Președintele are dreptul de a desemna un premier indiferent de majoritatea parlamentară și 2) această majoritate parlamentară scade cu fiecare zi care trece de la acel clamat 60% la procente din ce în ce mai mici. Turcescu însă, cuprins de îndoială își întreabă interlocutoarea dacă nu cumva este Doamna Udrea. Tonul vocii, intonația, alegerea cuvintelor și sintaxa sunt recognoscibile și, mai ales atribuibile, ministrului Udrea. Interlocutoarea răspunde ca nu este Udrea, ci o persoană anonimă.
Postul tv, Realitatea tv, reia și reproduce în voce-off seara în fața unor oameni politici printre care Ludovic Orban schimbul de replici radiofonice. Moderatoarea reia malițios întrebarea lui Turcescu și își pune întrebarea asupra identitații autoarei „vocii„. Ea supune dezbaterii dilema asupra identității autorului fonic. Este vorba de un enunț politic al politicianului real Udrea care își va denega identitatea și se va prezenta drept altcineva; un altcineva fără identitate precisă? Sau este vorba de o persoană anonimă reală care utilizează, citează vocea politicianului feminin?
Se ascunde Udrea în spatele unui simulacru, propria „voce„ pe care o atribuie unui altcuiva? Ori „vocea Udrea„ capătă o autonomie fantomatică și devine audibilă în media via un altcineva? Ne aflăm în fața unui discurs paradoxal care face trimitere la o identitate pe care o neagă în același timp. Este echivalentul verbal al tabloului pictorului suprarealist Rene Magritte care reproduce o pipă și în interiorul compoziției textul „aceasta nu e o pipă„ căci bineînțeles reproducerea realității nu este realitatea însăși. Vocea Udrea este adevărat ca nu este persoana Udrea.
În același timp ne aflăm în fața unui joc de roluri și de travestiuri imbricate una în alta. Actorii pieselor lui Shakespeare utilizau o tehnică similară. Piesele erau interpretate numai de actori masculini care interpretau și rolurile personajelor feminine. Deseori însă aceste personaje feminine se deghizau în bărbați. Astfel pe scenă un actor, o persoana reală, masculină, este un personaj feminin care, într-o ficțiune secundă, joacă rolul unui bărbat.
De aici însă această căutare a lui „cine vorbește„ devine însăși o trăsătură discursivă a mesajului. Este un enunțător real – Udrea – care se traveștete într-o auditoare-vorbitoare secundă care, la rândul său se travestește în „vocea„ Udrea. Acest discurs politic diseminat, deconstruit în ultimă instanță începe sa fie destabilizant. E un discurs cu multiplu enunțător și care păstrează ca o trăsătură definitorie ambiguitatea și multiplicitatea interpretărilor. Cu alte cuvinte acest gen de discurs literar nu poate fi înțeles decât ca unul în care mai multe interpretări sunt deschise și coexistente.
Discursul politic masculin, macho, este contrariul. El are pretenția asumării identității enunțătorului și mai ales cea a transparenței. Este un discurs în care atenția ne e ghidată spre realitea obiectului la care se face referință nu la discursul însuși. E un discurs care are oroare de mesaje ambiguie, de interpretări plurale și de percepția crizei limbajului în genere (datorată distanței dintre obiectul la care face referință discursul și discursul însuși). Acesta vrea să evite contextele de citat, contextele numite opace, de genul: x a spus că, x crede ca, x își imaginează ca. Enunțul și aserția nu sunt, pentru discursul politic masculin, citate; nu sunt reluarea și reproducerea unui alt enunț sau discurs.
Si, ca un sumum, discursul politic masculin are pretenția ca ceea ce enunță, prin chiar enunțare, să devină realitate. Un asemenea caz îl întâlnim la ofițerul stării civile unde enunțul: „vă declar soț și soție„ face ca starea de fapt a căsătoriei precum și calitatea de soț ori soție să fie instaurată în lumea reală numai prin enunțarea faptului însuși. Majoritatea declarațiilor convențional instituționle au capacitatea de a descrie o stare de fapt pe care o creează prin enunțarea ei. Ideal pentru omul politic, ca și pentru demiurg, ceea ce spune ar trebui să fie ceea ce se petrece cu adevătat în lume.
Discursul media se bazează pe această presupoziție de percepție pentru a ne putea mai apoi, prin citate parțiale, decontextualizări și recontextualizări să ne ghideze interpretarea discursului unuia sau altuia (și asta prin ascunderea caracterului opac al discursului media însuși). Vorbim deseori de „imaginea„ unui om politic, conștienți fiind ca ceea ce vedem pe „sticlă„ un e persoana reală, ci o reproducere a ei. Câteodată putem să ne dăm seama, în fața televizorului ca autorul enunțului, enunțătorul, este persoana politică și că acesta enunță și iși asumă mesajul transmis și alteori avem tendința de a spune că autorul enunțului audio-vizual este regizorul ori producătorul de pe platou sau producătorul-proprietar (mogulul) care se joacă cu montajul imaginilor și citatelor. In primul caz avem o percepție transparentă iar în cea de a doua avem o percepție opacă asupra autorului mesajului. In primul caz traiectoria interpretativă e directă, în cea de a doua ea este deturnată. Atunci când nu suntem atenți confundăm discursul opac cu cel transparent ne lăsăm pe scurt manipulați.
Revenind la „vocea„ Udrea remarcam că, prin ambiguitatea atribuirii enunțătorului, putem, în mod licit, să ne punem întrebarea dacă nu cumva enunțătorul nu este chiar realizatorul emisiunii. Acesta poate fi vocea Turcescu sau nu. Altfel spus, în acest scenariu, vocea udrea este fabricată teatral – poate fi vocea unei actrițe care pune în scenă rolul „udrea care se preface a fi o auditoare care citeaza sau preface vocea udrea„ – și, în același mod vocea lui turcescu poate fi un simulacru.
În timpul zilei am auzit la radio – discurs fonic – vocea turcescu care se întreba cine vorbește și cine este autoarea emisiei fonice pe care, la rândul său, o auzea ca voce-off stage, la telefon. Seara la televizor, pe „sticlă„ auzim din nou, ca citat fonic în voce-off stage întregul episod fonic: dialogul intre „vocea turcescu„ versus „vocea udrea„. Deja seara ne aflăm în fața unui discurs audio-vizual opac și ambiguu care citează alte discursuri fonice (non vizuale) și în fața spectacolului in care se cer interpretări policienilor invitați pe platou. Mai departe putem interpreta, la fel de licit, că întreaga scenă – teatrală – de dimineața a fost regizată de însuși producătorul emisiunii de seară și apoi reprodusă ca citat în timpul serii. Această trăsătură de ambiguitate și referința la discurs și nu la o „realitate„ situată în afara discursului este definitorie pentru discursul literar și ficțional, adică ceea ce numim aici discursul politic feminin. Avem dificultăți în a identifica dintre mai multe instanțe de enunțare pe adevăratul responsabil al enunțului (1) vocea feminină off atribuibilă fie persoanei Udrea, fie unei anonime, fie personajului Udrea (2) cel care face montajul radio în platou sau (3) producătorului aflat în culise. Discursul politic feminin românesc este însă atribuibil unei entități enunțiatoare, numită Udrea.
Reacția politicienilor și, mai ales, a lui Ludovic Orban este relevantă pentru acest conflict între două tipuri de discurs: cel feminin și cel masculin. Majoritatea invitaților evită să răspundă sau să angajeze un dialog pe acest subiect cu moderatoarea emisiunii, ea însăși o instanță a discursului feminin.
Discursul politic masculin e serios (nu are neseriozitatea frivolă a feminității), e statuar (avem pe sticlă o serie de busturi vorbitoare care evită formele polimorfe ale diverstății femine), poartă uniformă (același costum al politicianului față de toaletele exuberante interșanjabile), are pretenția identității (nu a poliformismului feminin), e transparent (ce spune e realitatea, nu un nou discurs opac), e adevărat-real (ce spune este automat și realitate), e important (vorbește despre chestiuni majore și importante pentru națiune), e situat în registrul tragic (nu în cel frivol al vodevilului și comediei ori farsei de carnaval). Discursul feminin adoră acategorialul, ambiguitățile, amestecul de prezență în cadru, pe scenă („scena politică„) cu cea off cadru, realitatea cu masca deghizării și jocul teatral de costume (cine e persoana și cine e personajul) și inserția sexualității în discurs (a diferenței de genuri ar spune alții). Discursul politic feminin ne oferă însă libertatea de interpretare și, mai ales, relativizând seriosul aparent elimină pasiunea fanatică a convingerilor pentru o atitudine mai detașată, mai teatrală și mai încurajantă pentru multitudinea de roluri și voci.
Discursul masculin are o singură interpretare pe când discursul feminin are o multitudine de interpretări aflate în coexistență.
Invitații sunt destabilizați de jocul de identități ambigue și refuză provocarea discursivă. Ne aflam în plină scena de Goldoni. Orban recunoaște însă, amuzat, că nu a reușit să se întâlnească cu Udrea, ci doar cu „vocea„, imaginea„ și „mesajul„ Udrea. Recunoaște, ca majoritatea bărbaților că nu au acces la motivațiile, logica și esența feminității care, pentru ei este evanescentă, polimorfă și lipsită de constanță. In definitiv Orban a fost victima unei farse atât în scena întâlnirii față în față, cât și în cea a captării vocii lui Orban. Orban a fost victima unei farse fonice. Si el a fost obligat, în urma diseminării vocii sale pe calea undelor și pe „sticlă„, să caute nu atât femeia cât autorul enunțului auditiv verbal din reproducerile dezbaterilor off de la parlament. Altfel spus, Orban, în acest vodevil de qui pro quo, și-a pierdut calitatea auctorială a vocii. Vocea lui i-a fost răpită ca un element detașabil. El a căutat fără succes producătorul sau regizorul din spatele înregistrărilor, adevăratul enunțător al discursului fonic. Era sigur că regizorul era feminin, dar nu a avut nici o probă. A și bănuit că a fost vorba nu de o înregistrare pe viu, ci de un montaj de citate. Orban și-a pierdut vocea și a constatat că ceea ce era off a devenit on. Se pare ca Tăriceanu a jucat în piesa scrisorii pierdute iar Orban în cea a vocii pierdute; oricum amândoi au fost proiectați în plină ficțiune. Orban a fost tentat să spună ca „vocea orban„ nu e persoana Orban, dar asta ar fi însemnat să intre în logica discursului și să recunoască implicit că și el e personajul Orban. Si asta ar fi însemnat să anuleze eșafodajul de presupuneri pe care se bazează discursul politic masculin al convingerilor ferme în stabilitatea realității. Este indispensabil pentru buna funcționare a discursului politic macho ca scena politică să nu fie percepută drept ceea ce este de fapt: o „scenă„ pe care joacă diverse roluri o serie de „personaje„.
Vocea fantasmatica calificată ca Udrea nu face în definitiv decăt sa submineze seriosul discursului politic masculin. Ea paradoxal reușește în același timp să transmită un mesaj politic clar. Majoritatea politică din parlament este o relativă ficțiune. Ea nu este un bloc și nu are o însemnătate perenă; nu e un fundament al lumii, ci o fluditate discursivă. Ca voce auctorială ambiguă, diseminată pe mai multe paliere de enunțare, polimorfă și evanescentă ea totuși susține stabilitatea textului legii (constituția care definește cine desemneaza responsabilul executivului) ca mecanism fundamental de reglare și coerență a comportamentului social.”
