…ultima noapte-n pat, prima noapte-n hamac…
…hotelul la care ne-a cazat Aukcoo, batand cu pumnul in usa de sticla pentru a trezi receptionerul, era … decent. Dupa standardurile din Iquitos, de lux. Avea apa calda si rece, televizune prin cablu si-un soi de jacuzzi in mijlocul patio-ului in care nu se scalda nimeni pentru ca acolo se scurgea apa dupa ce oamenii de serviciu spalau cu furtunul etajele superioare (doua la numar). Dimpreuna cu Florin am facut bilantul a ceea ce aveam in cazul in care bagajul meu nu ajungea la timp in Iquitos – si nu ne ajungea din urma la Pevas. E bine sa pui raul inainte. Una peste alta, n-am iesit rau: Florin venise „blindat” cu de toate – de la cutit, la antidiareeice si de la hemostatice la ata si ac pentru rani superficiale.
Odata ce-am hotarat ca, fie ce-o fi, a doua zi urma sa plecam in jungla, am adormit linistiti. Inger, ingerasul meu. Dimineata, la zece, conform intelegerii, eram pe terasa la Gerald, sorbind dintr-o cafea mai buna decat cele de la Starbucks. Pe la zece si douazeci a aparut si Auckoo – un zambet latit pe toata fata: „Am ajuns mai repede cu zece minute”, ne-a zis.
Avea dreptate. C-o seara inainte zisese „10 – 10:30”. Noroc ca veneam din Romania, unde timpul e relativ. Ne puteam – si-am facut-o – adapta repede la aceaste aproximari. „Pe la…” insemna, aveam sa aflam cat de curand, plus-minus o ora – macar. Pariez ca peruvienii, ca si mioriticii, cunosteau teoria relativitatii inainte de a fi fost descoperita. „Pe la sase dupa-miaza”, zice Aukcoo, „placea vaporul” spre Pevas. „Pana atunci, tu” – si ma arata cu degetul – „”trebuie sa-ti recuperezi bagajul. Delicia te va ajuta.”
Cinci minute mai tarziu isi face aparitia si Delicia. Delicioasa, toata un zambet si ea, dar boaba de engleza („yes” and „no” nu se numara) dupa , teoretic, mai bine de zece ani petrecuti alaturi de un american. Nu ma mir de nimic. Il las pe Florin pe mainile lui Aukcoo, si plec cu Delicia spre LanPeru sa ma interezez de soarta bagajului. Pe drum, vorbim cu mainile fara sa ne intelegm mare lucru, dar, o data ajunsi la agentie, Delicia gaseste o vobitoare de engleza. Ii explic situatia, zice „yes”, dupa care imi explica, intr-o engleza poticnita, ca n-are cum sa ma ajute: „The airport is closed”, imi zice. Aeroportul e inchis. Zborul de dimineata plecase. „Si?” – intreb nedumerit”. „Si”, imi explica ea rabdatoare, ” nu se va mai deschide pana la urmatorul – la 4:30″. „Cum adica?” – intreb. ” Nu puteti suna acolo sa vedeti daca mi-a ajuns bagajul, pentru ca la aeroport nu mai e nimeni?” „Exact”, imi raspunde, cu un suras profesional. „Pe la patru”, imi spune, ca sa ma incurajeze „apare de obicei cineva”.
Revin, dimpreuna cu Delicia, pe terasa la Gerald, doar pentru a-i gasi pe Florin si Aukcoo in fata unei beri. E prima data cand il vad mestecand coca. Are doua sortimente – frunze si praf. Frunzele, ne explica, sunt folosite de cei din jungla montana. Le activezi cu putin praf de bicarbonat. Praful se foloseste in jungla joasa, unde, din cauza umiditatii, frunzele de coca nu rezista, asa ca se prajesc si se macina pana rezulta o pudra extrem de fina si, aveam sa constatam, extrem de periculoasa. Daca nu esti atent, iti poate cu usurinta bloca toate caile respiratorii. Nu trebuie sa panichezi, ci sa bei apa, desi toate reflexele tale spun altceva. Pare-se ca incasii o foloseau pentru sacrificarea nou nascutilor. „E legal?”, intreaba Florin, privind peste umar un politist aflat in patrulare la mai putin de cinci metri de noi. „Perfect legal”, ii zice Aukcoo si striga politistul, fluturand pungile de coca. Polititistul rade, da din mana, si trece mai departe. „Coca e una, cocaina, alta”, ne explica. „Nu interzici orzul pentru ca faci din whisky, nici strugurii, pentru ca faci din ei vin, nu? Vreti sa incercati?” Cum nu?
Cu gura plina de coca, comand si eu o bere si le explic situatia. „Nici o problema”, zice Aukcoo, „toate la timpul lor. Cu sau fara bagajul tau, plecam. Sa vorbim despre bani.” „Here we go”, ma gandesc si, fara sa clipesc zic: „Pai ne inteleseram la 50 de dolari pe zi”. „O suta”, zice el, tot fara sa clipeasca, si-si mai aprinde o tigara. Ma gandesc ca e magar si ne forteaza prea tare mana. Cine vine pana la Iquitos degeaba? „70”, zic. „90”, zice. „80 – pretul final”, zic, si sorb din bere ca si cum astea sunt nimicuri. „Deal”, zice. „Dati-mi banii!”. Imi iese berea pe nas. „Toti?” – intreb. „Noi ne gandeam ca jumatate acum si jumatate la intoarcere”. „Toti”, zice el, fara sa clipeasca. „Asa se fac afacerile aici. Eu vin cu voi, asa ca daca nu ne mai intoarcem, Delicia are cu ce sa creasca fetitele o vreme.” Ma vede ca ezit si se grabeste sa adauge: „In plus, daca v-as insela pe voi, n-as mai avea clienti maine si m-as condamna singur.”
Partea a doua a explicatiei imi pare de bun simt. Auknoo imi pare un nebun rational. Prin internet l-am cunoscut, prin internet il pot ucide, mort fiind. „Gerald stie”, ii spun. Rade. „Normal ca Gerald stie” – imi raspunde. „Gerlad e garantul meu”. (Imi amintesc de conversatia purtata cu Gerald la telefon cand inca eram in State si cautam un ghid: „Eu nu recomand pe nimeni. Aukcoo e nebun si alcoolic”, mi-a zis, „dar daca vrei pe cineva care sa te vare in jungla si sa te scoata teafar inapoi el e omul potrivit”.)
Ma consult cu Florin. Instinctele noastre de romani si ardeleni urla „NU!” din rarunchi. Cum ar fi, ca la Bucuresti, sa-i incredintezi, PNV, unu-i necunsocut, 2000 de dolari, fara chitanta, fara nimic, doar pentru a te duce, pentru zece zile, in inima Ferentarului? Ar fi o nebunie, nu? Nebunie sa fie, necheaza caii nostri verzi de pe pereti, dar atunci sa fie pana la capat! „Ii dam banii si scapam de-o grija”, imi zice Florin cu bun simt ardelenesc. „P-orma, daca vrea sa ne-omoare in jungla, nu mai are de ce.” Rationamentul imi pare de bun simt. Ardeleanul din mine invinge olteanul – si n-avea sa-mi para rau.
Ne retragem inlauntrul crasmei lui Gerald si, la o masa, numaram banii. „Numaram” e un fel de-a spune. De numarat ii numar eu si Florin. Cand terminam, Aukcoo se multumeste sa-i vare in buzunar fara sa verifice. „We have a deal”, zice. Dam mana. „Si-acum”, zice, „va recomand sa-i lasati lui Gerlad toate actele de care nu veti avea nevoie in jungla – pasapoarte, carti de credit, permise de conducere, etc. Asa facem. Texanul nu pare catusi de putin mirat – pare-se e o practica obisnuita. In jungla, omnea mea mecum portum capata o alta semnificatie.
Cand iesim din crasma, Delicia ne asteapta pe terasa. Aukcoo ii intinde banii fara sa se uite la ei. „Du-te” ii spune in engleza, „si fa ce trebuie sa faci. Ne vedem aici la patru.”
Delicia pleaca, noi ramanem, mai nauci ca niciodata. „Here’s the deal”, zice. „Avem cateva ore la dispozitie. Eu mai am de rezolvat cateva lucruri, Delicia stie ce are de facut. La trei juma’, Aline, te intalnesti aici cu Delicia. Mergeti la aeroport. Daca bagajul e acolo, bine, daca nu, iarasi bine. De plecat, plecam. Ne intalnim aici pe la 5:00, fie ce-o fi, la sase suntem la vapor. Pana atunci puteti sta de coada mea, sau puteti sa va descurcati singuri.”
Cand ti se prezinta alternativele sub forma asta, nu stai mult pe ganduri. Suntem baieti mari, putem hoinari si singuri prin Iquitos. Ne despartim, asadar, de Aukcoo si o luam la pas prin oras. N-apucam s-ajungem prea departe pentru ca, dupa primul colt, dam nas in nas cu … Amazonul. O viata intreaga asteptasem acest moment. Incepem sa filmam si sa fotografiem ca niste maniaci. E noua forma de a pipai si de urla „este!” Mai tarziu aveam sa realizam ca, de fapt, ceea ce fotografiasem nici macar nu era raul propriu-zis, ci doar o prelungire a lui – dar e atat de mare incat e lesne sa te inseli. Un localnic se apropie de noi si ne propune, intr-o engleza aproximativa, o excursie cu barca pe Amazon: „Pana la Belem si inapoi”, zice. Stiam din lecturi ca Belemul e cartierul cel mai sarac al Iquitosului – supra-numit in deradere „Venetia Americii de Sud”, pentru ca e un bidonville construit initial pe apa (acum apele au mai scazut, asa ca jumatate din „case” sunt pe uscat).
Ne codim o vreme, dar acceptam dupa o negociere la sange (regula generala – reduci pretul propus la jumatate si de acolo mai lasi cativa soles). Ne conduce peste niste busteni pana la o canoe pe jumatate putrezita, acoperita cu o folie albastra de plastic sub care lancezeste un alt localnic imbracat doar intr-o pereche de pantaloni scurti. Ne gandim ca, doi la doi, sansele de a ni se da in cap si de a fi jefuiti sunt, totusi reduse. (Inca nu scapasem de obsesia ca toata lumea vrea sa ne jefuiasca – nici pomeneala. Sa te jecmaneasca, da, dar de talharit n-am auzit cat am stat in Iquitos).
Ca orice agent turistic ce se respecta, ghidul nostru pastra in barca, intr-o galetusa de plastic, si vreo doi piranhas rahitici. Fiind insa primii pe care-i vedem, ne entuziasmam peste poate si-i filmam din toate unghiurile posibile. Ajungem la Belem. Spectacolul e uimitor. Oamenii astia sunt de o saracie lucie, traiesc in maghernite incropite din bete, plastice si cartoane – dar altfel par cat se poate de fericiti. Majoritatea lancezesc pe malul apei, femeile spala in continuu ceva rufe (asta e un spectacol pe care aveam sa-l vedem repetat de sute de ori – se pareca femeile cand n-au altceva de facut, spala cele cateva tricouri pe care le are fiecare familie). Ma simt chiar penibil, fotografiind si filmand in mijlocul acestei saracii – am ajuns dintr-o data in postura strainilor care, prin ’90, aruncau „ciunga” din autocare copiilor din Romania pentru a-i filma.
La un moment dat, fara vreun avertisment, barca opreste in dreptul unei platforme plutitoare pe care stau ciorchine vreo cinci insi. Hait, imi zic, aici ne-au adus ca sa ne de-an cap. Ghidul imi cere cinci soles. De ce? il intreb din maini. Pentru benzina, imi raspunde. Ca s-avem cu ce s-ajungem inapoi. Ma linistesc. Platforma cu pricina era un soi de Peco pe apa, pentru barcile localnicilor. Realimentam si pornim inapoi catre „oras”.
Pana la intalnirea cu Delicia, care urma sa ma duca pana la aeroport, sa-mi recuperez rucsacul (varianta optimista) mai aveam vreo doua ore, asa ca ne-am hotarat sa-l „inselam” pe Gerald si-am luat masa pe o terasa pe malul Amazonului. Mancare le fel de buna si preturi la jumatate. Am incercat din nou ceva specialitati locale, cu multe sosuri de ardei iute (unele dintre ele extrem de iuti) si-am stins totul cu doua beri Iquitenas.
Patru ore mai tarziu, imi recuperasem bagajul si, imbracati de jungla, ne luam in primire hamacele de la Aukcoo. Aventura putea sa inceapa.
