O declaraţie de dragoste


    Mi-a trimis un prieten povestioara asta, să-i spun ce părere am. M-am gândit că doar părerea mea nu e suficientă, aşa că vă rog şi pe voi să-i daţi o mână de ajutor.
    Îi plăceau perele. Cel puţin aşa mi-a spus într-unul dintre puţinele momente de intimitate inocentă în care ne-am întâlnit. De atunci, adică de ieri sau de oricând, am avut întotdeauna pere în casă. Chiar şi atunci când pierdusem orice speranţă că am s-o mai revăd şi, credeţi-mă, au fost luni întregi în care doar speranţa m-a mai legat de ea, ei bine, chiar şi atunci, în acele vremuri de jalnică restrişte amoroasă, nu mă puteam abţine, la cumpărături fiind, să nu umplu sacoşele cu pere. Din China, Olanda, Argentina, româneşti sau cu originile ascunse prin cala vreunui vapor, le alegeam cu grijă, le miroseam, le aşezam pe tejghea de parcă îi dădeam vânzătoarei să cântărească însuşi Sfîntul Graal, nu nişte amărîte de pere umflate cu vinclozin şi toate celelalte pesticide ale lumii. De fiecare dată, eram ghidat de amintirea unei seri de Moş Nicolae, când, în lipsa unei alte idei, am umplut un coş de hypermarket cu pere şi dulciuri. Am răsturnat sacoşele în maşina ei, pe care mi-o deschisese conspirativ de la fereastră. Acadelele empatizau frenetic cu turta dulce, caramelele încercau acuplări împotriva firii cu jeleurile, bomboanele se împotriveau din răsputeri apăsării perelor de toate soiurile, un întreg univers al copilăriei fusese luat prizonier între tablele maşinii ei soioase, de om mare. Am aşteptat cuminte şi nerbdător să văd demonstraţia faptului că fiecarei acţiuni îi corespunde o reacţiune, nu neapărat opusă şi egală, nici nu mi-aş fi dorit asta, dar că există.
    Ştiam că nu aveam să-i văd chipul, operaţiunea „Moş Nicolae” a fost una clandestină din motive lesne de înţeles dacă am să spun că un alt Moş se îndeletnicea în prejma ei cu cele obişnuite în astfel de ocazii, dar puteam să-mi pun mâna dreaptă gaj că recompensa are să vină (nu săriţi, căutaţi prin cotloanele amintirilor voastre, eliminaţi literatura, şi veţi vedea că nu există aşa ceva, iubire chiar degeaba). A venit. A fost, poate, cel mai, nu sunt deloc mândru că spun cuvântul ăsta, dulce telefon pe care l-am primit vreodată, întrecut, poate, de cel de dinainte cu vreo lună-două. Ai un minut să mă convingi să vin la tine, mi-a spus, deşi abia ne cunoşteam. Stăteam sub o ploaie turbată, cu nişte sacoşe în mână, iar cererea aceea mi s-a părut atât de firească încât, în ciuda imaginaţiei cu care mă mândresc şi a replicilor deştepte pe care pot le scornesc, n-am putut decât un  vino la mine. Şi a venit.
    Dar să revin la telefonul pe care, nemeritat, am să-l numesc siropos. Ea, femeia în faţa căreia gravitaţia acţiona asupra salivei bărbaţilor cu forţă dublă, se transformase într-o fetiţă care tocmai primise moştenire imperiul Barbie. Bucurie în cea mai pură stare, o poveste precipitată despre cum toată copilăria şi-a dorit multe dulciuri de Moş Nicolae şi nu le-a avut, un râs molipsitor, lipsit de orice îndoială, câteva minute de fericire prostească: eu râdeam cu ea, ea râdea cu mine, ce poate fi mai simplu de atât? Pentru cea de acasă nu am mai avut decât vreo câteva acadele obosite, cu greu rupte din darul zânei, nişte bomboane cu glas stins şi câteva jeleuri ce tremurau de nervi că şi-au ratat destinul. Aşa de totuna mi-a fost că nici măcat nu le-am mai îndesat în pantofi. Trist, da, foarte trist, dar mai aveam eu timp şi stare să stau să mă judec în clipele acelea? Atât de desprins eram că am uitat până şi să-i întorc spatele înainte de a adormi, gest care altădată însemna că sunt probleme (şi erau, nu glumă, mai mari decât niciodată!)
    Dimineaţa m-am trezit greu, cu dureri de cap. Un fluture zburătăcea haihui prin dormitor, făcându-i în ciudă acelui decembrie murdar. Un mail tremura de nerăbdare în inbox. Jackpot! Astăzi te iubesc, îmi spune la final. În ciuda faptului că neuronii sunt sufocaţi de fluturi, nu sunt chiar prostuţ, ştiu prea bine că „astăzi” lasă loc de interpetări deloc convenabile. Am zis că nu sunt CHIAR prostuţ, aşa că acesta a fost doar al o mielea gând ce mi-a venit în cap, primele, dacă ar fi să le mărturisesc, ar asigura producţia Walt Disney pe vreo câţiva ani buni de acum înainte. În fine, ziceam de fluturele care cutreira nesăbuit prin dormitor. S-a dedublat fără nici un previz, perechea s-a multiplicat şi ea, iar procesul de înmulţire nu s-a oprit până când tot apartamentul nu gemea de fluturi coloraţi şi moleşitor de zglobii. Obosit să-i tot urmăresc, am dat să mă aşez pe pat, însă nici n-am apucat să mă întind că am fost luat pe sus. Pluteam fără nici o noimă. După ce am testat duritatea fiecărui obiect din cameră, iar capul meu a ieşit învingător din toate încercările, fereastra s-a deschis cât să pot ieşi fără alte contuzii. Văzut de sus, oraşul e frumos, ca să-l parafrazez pe poetul acela nepereche. Băltoacele maronii se îneacă în asfalt, asfaltul dispare sub şirul de maşini, şirul de maşini e atât de colorat încât pare o omidă proaspăt ieşită din mâna unor copii de grădiniţă, puşi să deprindă tainele desenului. Din când în când, mă ciocneam de câte un nor pufos şi zău, mai că vedeam amoraşii trăgându-şi săgeţile bezmetice în cocoşile nefericiţilor. Nu ştiu cât a durat zborul ăsta, o oră, o zi, o  săptămână, poate chiar o lună, dar căderea ştiu că m-a cam durut.
    Într-o zi m-am trezit cu picioarele pe pămînt, cu o migrenă nemiloasă sfărâmându-mi capul, cu un miros acut de cireşe în nări şi cu amintirea confuză a unui zbor în care împuţitul de Bucureşti mi-a apărut chiar frumos. Aha, d-asta îmi eşti? Bineeeeeeee…Am ucis-o. Am călcat cu furie pedala de acceleraţie. Am lăsat caii putere să zburde liberi, în vreme ce ea fredona, cu minţile aiurea, o piesă lentă, de iubire neîmpărtăşită. Cred că nici nu şi-a dat seama când ne-am ciocnit de stejarul pe jumătate putred. Fierul s-a contorsionat, i-a zdrobit fiecare oscior, bucăţile de geam din parbriz participau îndârjite la mutilare, crengile uscate s-au înfipt pârâind în piele, plasticul de pe bord muşca, şi el, pofticios din trupul covârşit de dureri. Scena se derula cu încetinitorul, ocolindu-mă. Fără nici o zgârietură, am coborât euforic cu ochii aţintiţi la grămada de carne sângerândă. O umbră de regret mi-a întunecat puţin privirea, însă s-a dus repede. Aşa îi trebuie, mi-am făcut curaj, doar ea a ales să tacă.
    Liber, în sfârşit, liber! Patologica bucurie m-a făcut să chiui, să ţopăi, până când m-a podidit plânsul. Prin minte mi-a trecut să mă întreb „ce am făcut”, dar era o replică prea hollywoodiana, am continuat doar să plâng mocnit, căutându-i scuze tardive pentru abandonul la care ma supusese. Pe marginea şoselei umede am descoperit-o nevătămată, surâzătoare, fără să pară că are habar ce s-a întâmplat. Episodul s-a repetat de câteva ori, singura variaţiune fiind modul în care alegeam să o omor. Au fost, pe rând, un salt în gol din locuinţa noastră aflată în vârful lumii, un revolver descărcat în devălmăşie în pieptu-i gol, un pumnal înfipt în atriul drept, câteva zile mai târziu şi în cel stâng, pentru siguranţă, o iubită nouă si geloasă care o măcelărea frenetic, o boală rară şi necruţătoare, pe toate le-am încercat. Nimic, tocmai când credeam că a dispărut, revenea zâmbind, totul s-a întâmplat în mintea ta, băiete, părea să spună.
    Am recurs la meschinării. I-am cercetat amănunţit pielea, am descoperit-o imperfectă, şi am râs în hohote drăceşti. I-am studiat cu ochi mijiţi zâmbetul, l-am descoperit deseori fals. Şi m-am cutremurat de grozăvia descoperirii. Fundul, ochii, sânii, buzele, mâinile, nimic nu a scăpat nediagnosticat. Între timp, o mai ucideam din când în când, de data aceasta pretextul fiind că nu-i perfectă. Până într-o zi, una cu soare de poveste, când crimele au încetat pe nepusă masă. Stătea pe malul lacului, iar pielea ei imperfectă, zâmbetul uneori fals, buzele, ochii, sânii, mâinile, le-am văzut altfel, dragi până la resemnare. Mă, să ştii că o iubesc, mi-am spus. Şi m-am aruncat în gol. Din nou.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here