Un fel de poveste pescărească
Am scris un text pentru Almanahul Aventuri la pescuit 2009. Căutaţi-l, merită. Profesioniştii ştiu că nu e un îndemn fără acoperire, iar pescarii foarte amatori, ca mine, au şi ei ce să găsească: poveşti de-a dreptul adevărate, dar şi o mulţime de trucuri prin care pot să depăşească faza trofeelor cumpărate din piaţă. Iată povestea:
Am crezut că am avut prima undiţă pe la 6-7 ani. Mai târziu, cam pe când am realizat că oamenii mari nu fac parte din altă specie, una de uriaşi nesuferiţi, m-am dumirit şi că băţul de un metru lungime, cu fir aşijderea, ac ruginit şi plută coşcovită, nu era tocmai o undiţă. Culmea e că am prins cu parodia aceea de unealtă o mulţime de cărăşei aurii de o zi (nu bag mâna că nu au fost şi mormoloci), cărora le desăvârşeam bronzul cu o lupă neagră găsită prin gunoi sau mă chinuiam în zadar să le scot ochii, mă rog, mici dovezi de afecţiune specifice vârstei. Mai târziu, când mergeam deja la şcoală, am trecut la lucruri serioase. Am plantat trestie de zahăr în curte, toamna băteam lanurile de porumb să aleg plutele perfecte, vânam bateriile de maşină pentru niscaiva plumb, îmi vizam trimestrial permisul de pescuit, cred că mai aveam un pic şi mă apucam să dresez râmele să facă frumos pentru a atrage peştii. Ba, la un moment dat, am primit de la acelaşi unchi care îmi dăduse şi băţul amintit mai sus două undiţe uşoare ca fulgul, dintr-un material asupra căruia nu mă hotăram dacă să-l declar bambus, piper sau, pur şi simplu, made in China. Astea toate se întâmplau înainte de ’89.
Vara, o dată la două zile, eram pe canalele de irigaţii ce împânzeau miile de hectare de pe care IAS Prundu raporta depăşiri obscene ale planului la hectar. Ei bine, canalele acelea bălteau de peşte. Caraşi leneşi, unii cu solzii negru nămolos, alţii galbeni ca mămăliga pe care le-o serveam ca aperitiv la cârlig, roşioare despre care nu pot să spun decât că aveau înotătoarele roşii?!!, pui de mreană sâcâitori, pietruşei cu capul mare pe care îţi era şi scârbă să-i scoţi din ac din cauza numelui dat prin părţile locului, unul care făcea trimitere sub brâul ciobanilor, soreţi coloraţi, numiţi, habar nu am de ce, regine, ciortani cărnoşi, bibani hrăpăreţi sau mârliţe pe care le creditam drept ştiuci în toată firea, toţi peştii ăştia înotau liniştiţi, fără să le pese că la suprafaţă al XIV-lea Congres avea să fie şi ultimul, ceea ce pentru ei însemna pieirea. Dacă până atunci, pe lânga frica legitimă de pulanul miliţienilor, exista şi un nene inspector de la AJVPS care se plimba cât erau zilele de lungi cu bicicleta pe baltă, căutând carnete fără viză, adică paşapoarte pentru confiscat scule, locul său a fost luat, în primele luni ale lui 1990, de foamea democraţiei.
Cărţile de istorie ale neamului purtător de branhii pot să consemneze, sunt martor, a fost genocid. I-au măcelărit sistematic, iar exemplarele mari au căzut primele. Canalele, având trei-patru metri lăţime, erau străjuite, chiar pe margini, de drumuri. Geniali în nimicnicia lor, pescarii de ocazie au inventat o unealtă care nu a dat greş: două tractoare mergeau, fiecare pe câte un mal; între ele au întins lanţuri cu zalele groase, legate în aşa fel încât să bată apa ca zbaturile unui vapor, până la mâl; în apă, alţii culegeau peştii ameţiţi ca pe lubeniţe. Când se pregăteau să respire uşuraţi că au scăpat, supravieţuitorii, puţini câţi mai erau, s-au înecat cu Tomosan; celor care aveau noroc li se tăia rapid capul, alţii ajungeau în piaţa din Giurgiu, bântuiţi şi în viaţa de apoi de blestemele oamenilor intoxicaţi. Acolo unde condiţiile au permis, volţii s-au raliat şi ei mişcării revoluţionare a eliberării apelor de peşti. În fine, când credeai că apele s-au liniştit, iar broaştele plecate în pribegie pe malul Dunării erau gata să se întoarcă acasă, a fost rândul plaselor să intre în acţiune pentru a desăvârşi masacrul.
Au trecut 18 ani de atunci. În fiecare an îmi fac timp să merg, într-o zi de vară, la pescuit pe canalele copilăriei. În ciuda tuturor avantajelor date de tehnologiile vremurilor noastre, niciodată nu prind mai mult de câţiva cărăşei anemici. Pentru că peşte, aşa cum îl ştiam când eram mic, peşte care să facă varga să tremure, să inunde creierul cu adrenalină, să despice apele cu o bătaie de coadă, peşte de felul ăsta nu mai e.
