Un handicapat sufleteşte: Cornel Nistorescu
În ura sa bezmetică, privind lumea printr-o lentilă a ticăloşiei maxime, de fapt, Cornel Nistorescu (şi turnătorul odios Petre Romoşan care stă în spatele său) mi-a făcut un serviciu. M-a aşezat, la capitolul „rezerve de fripturişti” în cea mai selectă companie cu putinţă, alături de Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Mircea Cărtărescu. Măgulitor pentru mine, înjositor în intenţia fostului ziarist.
Răutatea sa, acreala, ura pe care le emană zilnic acest individ nu se pot explica decît printr-un handicap sufletesc. Cornel Nistorescu este un tip care pare să nu iubească nimic, să nu-i placă nimic (poate doar banii, arghirofilia sa fiind recunoscută), să nu fie stăpînit de nici o pasiune. În locul iubirii, al solidarităţii, al admiraţiei pentru semeni, pentru lucrurile plăcute ale vieţii, la Cornel Nistorescu se găseşte un fel de magazie umedă şi întunecoasă în care-şi adună resentimentele şi-n care-şi colecţionmează otrava pe care i-o strecoară acolo succesele celorlalţi. Cornel Nistorescu nu are prieteni (relaţia sa cu Petru Romoşan e altceva decît simplă prietenie, e mai degrabă o complicitate!), nu iubeşte pe nimeni şi, pe cale de consecinţă, nu-l iubeşte nimeni. Iar asta îl afundă şi mai mult în mocirla propriei sale incapacităţi de a face altceva decît rău.
Ceea ce simt pentru el (căci mă leagă vechile satisfacţii de cititor al unor reportaje excelente, de pe vremuri) nu e doar scîrbă, deşi, nici măcar scuipatul scărbei nu-l mai merită Cornel Nistorescu. Simt un fel de milă pe care trebuie să ne-o producă orice fiinţă umană aflată în mare nenorocire. Dar în ultimul timp mi-e jenă şi de mila asta!
Citiţi, pe aceeaşi temă, şi acest articol
