Un roman tare fără prea multă cocaină. Plus un Auster exclusiv pentru fani
Iar despre cărţi, aşadar. Două dări de seamă rapide. Un roman de 300 de pag strain e mult mai usor de citit decit unul romanesc de 200. Ăsta-i paradoxul. La noi se scrie mult fara o stiinta exacta a lui „captatio”. În plus, tot la „noi”, lectura grea poate fi o calitate clară a rafinamentului autorului.
Mi-e asa sila de ierarhiile literare stabilite pe aici incit, ori de cite ori incep cartea unui băştinaş, trag cu ochiul la bibliotecă şi nu pot să-mi dau un raspuns plauzibil la urmatoarea intrebare: De ce dracu’ pierd timpul cu românaşul ăsta plin de ţîfnă estetică în loc să citesc orice alt franţuz, neamţ, englez sau american. N-am răspuns şi mă chinui uneori, alteori le dau de pereţi şi bag repede ceva să mă „întremez”. Pentru asta au fost urmatoarele două romane.
1. M. Agheev, Romanul cocainei, Polirom
Romanul e atribuit lui Nabokov, lui Aldanov sau lui Mark Levi. A fost publicat in foileton într-o revistă ruseasca din diaspora. Oamenii au publicat un manuscris trimis de un anonim din Istanbul, se pare.
În orice caz, acest gen de prezentare nu prea m-a entuzismat, apare un marketing rudimentar, mai ales pomenirea lui Nabokov în fiecare prezentare. Dar romanul chiar face toţi banii.
Titlul e înşelător. Nu e cu atîta cocaină pe cît pare – povestea cu drogul ocupă cam un sfert din carte. Cocaina nu-l hipnotizează pe narator, ca în atîtea cazuri de literaturi „narcotice”. M-am plictisit de toate pomelnicele despre cum să bagi în tine (sau în personaj) droguri, pe filieră Burroughs. E plicticos, nu ma interesează. Or fi simţind ei ceva literar, dar eu nu simt citindu-i decît că am pătruns în camera cu dosare de la o clinică de dezintoxicare. Iar cînd mai e şi la modă, devine iritant.
Ei bine, romanul ăsta e cu droguri, dar nu se întemeiază pe ele. Are un început în forţă cu un adolescent care-şi umileşte mama în public. Un pasaj care mi-a mărit forţat pupilele, ca să folosesc un limbaj narcotic.
Liceul rus moscovit din timpul primului război mondial este o socioetate incredibil de cosmopolită şi vulnerabilă, în acelaşi timp. într-o aceeaşi clasă se întîlnesc şi viitorii revoluţionari roşii, şi decadenţii. Primii vor cîştiga partida.
Am mai reţinut un alt pasaj dur, acela cînd Vadim Maslennikov, personajul principal simte nevoie urgentă de a-şi transmite boala venerică unei fete agăţate la întîmplare.
„RC” e genul de carte care, după titlu, ar putea intra într-o listă cool previzibilă, dar care uimeşte tocmai prin privirea extrem de lucidă, „clasică”, a naratorului asupra unei realităţi moderne, narcoticul, şi asupra unei realităţi istorice, acea lume sfărîmată de comunismul rus.
2. Paul Auster, Palatul lunii, Humanitas
Dacă ai un autor adorat trebuie să-i citeşti tot şi să-i înduri cam tot. „Palatul lunii” nu e cartea sa de căpătîi, aproape c-o transmite însuşi autorul, e mai mult un şantier pentru teme obsedante la el. Auster a ajuns în timp la un rafinament incredibil al descrierii decăderii. Imaginea individului care alunecă imperceptibil din zona burgheză onborabilă, la marginea societăţii este icoana paradigmei obsedante la Auster.
În plus, omul se joacă de-a simbolistica paranoidă, transformînd parte din istoria Lumii Noi într-o stranie hartă a „lunii”. Tot din paradigma luminii lunare vine şi o anecdotă cu Edison şi Tesla, desprinsă sigur din cărţile de popularizare a ştiinţei.
Tesla venise cu inventia „curentul alternativ”, iar Edison s-a simtit teribil de amenintat (el si becul lui) şi a început să facă demonstraţii în pieţele publice pentru a arăta efectul mortal al curentului alternativ. Omora porci, raţe, găini, pentru a îngrozi poporul. A inventat scaunul electric din ură pentru Tesla, invenţie cumpărată de închisoarea Sing Sing şi folosită cu mare spor pînă azi. Auster narativizează lecţiile insipide de fizică, sînt pagini incredibil de suculentă. Am ales doar o mică bucăţică anecdotică.
Leviathan (Paralela45) şi În ţara ultimelor lucruri (Humanitas) rămîn cele două romane de căpătîi în ce-l priveşte pe Auster. Palatul lunii e o joacă bună mai ales pentru fani înrăiţi. Pentru aceia care vor să înţeleagă ritualul singuraticului absolut în jungla urbană. Pentru cei care vor să înţeleagă alienatului cu metodă. Pentru restul, sînt altele mult mai bune…
