Unde s-a dus sentimentul înălţător al exploratorului? Cum să înţeleg generaţia Harry Potter?
Eu citeam îndeobște cărți despre pionieri ruși, nu știu cum dădusem peste mina aia de aur. Dar cine crede că poate veni cu „Harry Potter“ la mine și pretinde o oarecare superioritate va primi un dispreț cât Siberia. Nici nu mai țin minte numele cărților, erau comice sau de aventuri, mai ales (fuseseră clonate și în românește de diverși autori cu talent până la genunchiul broaștei) despre forța pionierilor de a influența comportamentul lipsit de etică al adulților. Cum am nimerit peste acest tezaur ? Biblioteca SMA‑ului (Stația de Mașini Agricole) din localitatea în care m‑am născut era o furnizoare inepuizabilă, plus tonele livrate școlii. Ei bine, din rușii aceia anonimi și propagandiști, cele mai frumoase povești care ieșeau erau cu savanți sau cu acei copii care încercau diverse experimente științifice.
Jules Verne nu se bătea neapărat cap în cap cu acest cult al savantului rus. Era evident superior prin faptul că, la el, se inventase orgoliul, demnitatea și mai ales prin faptul că era… un clasic, nu un propagandist. Profesorii aceia exploratori nu se dădeau de ceasul morții pentru o aventură, doar ca să învingă imperialismul (ba chiar erau parte din el, altfel ce‑ar fi căutat cu balonul prin Africa?).
Și, dacă e să fiu rău cu acest „naș“, cum mi‑a fost Jules Verne, cred că nu întâmplător avea cea mai frumoasă colecție (vă amintiți acele cărți cartonate numerotate din care făceai „colecție“ – îmi spuneai un număr și îți spuneam titlul; sau invers) pe vremea comuniștilor. În fond, făcea parte dintr‑o utopie care nu disturba fatal, care dirija mintea către aspirațiile pure ale Vestului înainte să fie Vest. Rușii propagandiști lucrau cu toporul la același mit al savantului‑profesorului‑exploratorului nobil care, de data asta, lucra pentru comunitate, nu pentru sine însuși. Asta le făcea și cărțile atât de false.
Dar ce mai conta când era o întreagă reverie pe marginea descoperirilor științifice, pe marginea explorărilor? Bibliotecile erau încă pline în anii ’80 de efectele propagandei începutului de Război Rece, ale cursei pentru cucerirea spațiului cosmic sau geografic. Toți luptau pentru glorie, pentru cunoaștere. Science fiction‑ul era și el bine pătruns de ambiții ideologice. Am tot avut impresia că le‑am curățat automat, acele reziduuri, și că rămâneam cu dorința pură de a avea un pahar Berzelius. Dar, cine știe, lupta nu e așa simplă între povestea ideologică, între reveriile julesverniene și viruși de propagandă. Poate atunci când va veni vremea, nu mă voi înțelege cu tânăra generație tocmai pentru că ei au crescut cu „Stăpânul Inelelor“ și, ceva mai low, „Harry Potter“, plus ceva povești cu vampiri. Iar eu am citit visând la exploratori ruși, aventuri în spațiu (aveam și noi o poveste vai de capul ei la televizor – „Racheta albă“, remember?) și alte amețeli „științifice“. În cel mai bun caz, aș putea să le spun ceva povești cu profesori morocănoși și aventuroși creați după tiparul Darwin de Verne. E de râs, dar seamănă ca o confruntare dintre savantul nebun și vrăjitoarele despletite. Nu vă mirați dacă peste 20 de ani voi urla la tineri că sunt niște neisprăviți. E de la ruși.
Fascinația nu se oprește aici. Cultura pentru rubricile de știință, interviuri cu savanți, povești cu descoperiri este și acum o mare afacere. Paginile marilor ziare străine sunt pline de așa ceva. Am cu ce hrăni copilul din mine. Cu piperul tabloid presărat pe deasupra sau chiar cu ceva aer mistic bine răspândit în masa poveștii, asta e, trebuie să‑ți asumi riscuri în jungla cunoașterii. O emoție asemănătoare cu dorința de a fi explorator pionier comunist din copilărie m‑a cuprins după ce am citit un material din „Times“ despre celebrul accelerator de particule (LHC) menit să reproducă un fenomen al găurilor negre la scară foarte mică, să demonstreze existența lor etc. Vă amintiți probabil și despre întreaga prostie vehiculată cu posibila distrugere a lumii din cauza savanților strânși să ciocnească particule cu viteza luminii. Ei bine, printre milioanele de nebuni au apărut doi savanți de mare notorietate și foarte onorabili, un domn Nielsen din Copenhaga și japonezul Ninomyia, care au confirmat matematic că încercările de obținere a acestui fenomen au o rată de eșec aproape suspectă. Nielsen explică pentru „Times“ chiar că pare că acel „boson Higgs“ (acea particulă originară de la începutul lumii, fără masă) așază cumva din viitor circumstanțele ghinionului perfect. Oamenii se pregătesc să pornească iar acceleratorul. Și zău dacă nu‑mi doresc ca tot Wall Street‑ul să cotizeze mult și obligatoriu la acel accelerator. E visul meu de acum. Că de fizică nu m‑am ținut.
Preluat din Money Express.
P.S. Prilepin, scriitorul rus invitat aseara la FILB, a avut o fantezie haioasa: ar vrea să se scrie urmarea la Harry Potter: să vină Harry în Carpaţi şi să fie sfîşiat de vampiri…
