…what kind of man are you – don't you like even dolphins?
…cine-a spus ca socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea din targ trebuie ca s-a gandit la jungla. Am pornit in sus pe Raul Otravit, dimineata, pe la zece, dupa ce colectasem veninul de Phylomedusa bicolor si luasem micul dejun – o asa numita „ciorba pango”: orez, capete de peste, furnici si banane. Din spusele lui Freddy – singurul care ajunsese pe Ampyiacu pana la Comejen – Raul Termitelor – urma sa ajungem acolo „pe seara”. Iar cum intunericul se pogoara la sase dupa-amiaza, ne asteptam la o calatorie de vreo opt, hai zece ore.
A durat doua zile.
Am inteles atunci ca explorarea presupune nu doar un anumit spirit de aventura, o anumita doza de curiozitate, ci si un fund bine batucit. Dupa doua zile de stat in canoe, pe o scandura lata de doua palme, mersul printr-o jungla oricat de deasa sau de innoroiata, parea o binecuvantare.
Deocamdata, insa, ne bucuram ca niste copii. De o parte si de alta defila jungla, maiestuoasa ca o catedrala, iar noi ne lasam imbibati de ea – o priveam, respiram, traiam. Aukcoo se mai straduia inca sa ne invete denumirile feluritelor specii de copaci, ne arata cuiburile de pasari, impungea cu degetul vazduhul, rostind denumiri ciudate pentru toate zburatoarele. Cand nu stia, intreba indienii. Paco si Freddy spuneau nume ciudate, care nu semanau cu nimic cunoscut: machi mango, palm ungurawi, palo sangro. Numele, insa, se izbeau de noi ca de un zid. La inceput, am incercat sa le notam, dar erau prea multe. Am renuntat. La urma urmelor, nu eram intr-o expeditie stiintifica. Eram intr-o expeditie mult mai serioasa – dupa cai verzi pe pereti. De ce sa nu ne bucuram?
Dupa vreo doua ore am trecut pe langa Estiron, un sat locuit de Uitotos, si am ajuns la Yahuasyaco, un afluent al Ampyiacu pe care traiesc triburile Ocainas si Boras. „Look! The dolphins!” a tipat Aukcoo, cu bucuria neprefacuta a unui Zorba Grecul. Mi-am amintit de scena din film, cand Alan Bates (parca) ramane indiferent la privelistea delfinilor, iar Zorba il intreaba, surprins: „What kind of man are you? Don’t you like even dolphins?” Nu iubesti NICI MACAR delfinii? Cum sa nu te bucuri cand ii vezi zbenguindu-se parca anume pentru tine?
In Amazon traiesc doua feluri de delfin – roz si gri – iar aici, la intalnirea celor doua rauri, se gaseau ambele specii. Ne asteptau parca, si raspundeau chemarilor guturale ale indienilor cu arcuiri surprinzatoare deasupra apelor maronii. Degeaba ne-am straduit sa-i fotografiem: delfinii n-au rabdare pentru poze artistice – sar de unde nu te astepti, cand nu te astepti. Au dreptate – de ce sa nu-ti traiesti viata in loc sa ti-o filmezi, aidoma legiunilor de turisti cu aparatul agata de gat care nu mai au timp sa si simta ce fotografiaza. For the record, am reusit, in cele din urma, sa suprind un singur delfin pe camera video.
Reusita cea mare, insa, avea sa ma ia prin surprindere. Pe cand Florin si cu mine ne impleteam degetele incercand sa „imortalizam momentul”, Aukcoo avea alte planuri. Am auzit in spatele meu o plescaitura si, cand mi-am intors capul, ghidul nostru inota deja in mijlocul raului inconjurat de delfini. „Veniti si voi!” – ne-a invitat pe cel mai firesc ton din lume, de parca nu ne-ar fi cerut sa ne aruncam, de buna voie si nesiliti de nimeni in mijlocul unor ape pline de te miri ce primejdii.
Intr-o secunda am facut inventarul pericolelor: serpi, curenti, piranhas, pestisori din aia mici care-ti urca pe putza. O secunda, am ezitat. Paco ar fi ras cu gura pana la urechi daca nu i-ar fi fost plina de coca. Nu trebuie sa intelegi engleza pentru a putea intelege oamenii. Pentru o secunda m-am transformat in contabil: pe de o parte rsicurile, pe de cealalta, bucuria de a inota cu delfinii. M-am dezbracat cat ai clipi din ochi si am sarit. Florin a ezitat – si isi regreta ezitarea pana in ziua de azi.
Inoti cu delfinii in mijlocul Amazonului! – e o traire care urla pentru un poet; un poet care sa evite clisee de genul „pentru o clipa m-am simtit imbratisat de natura”, „am simtit ca traiesc, in sfarsit, ca sunt liber si nimic rau nu mi se mai poate intampla, cata vreme inot in Raul Otravit si delfinii ma mangaie printre picioare”. O traire care cere timp pentru a fi descrisa cum se cuvine. Or eu, acum, timp n-am. Poate alta data sa gasesc cuvintele potrivite.
Poetul din mine a murit repede cand Aukcoo mi-a zis: „Don’t worry – they wanna fuck you, but they can’t.”
Am inceput sa ma gandesc cum as putea ajunge inapoi in barca. Curentul era destul de puternic, asa ca inotul meu era mai mult pe loc. Canoea se departase si, pentru o secunda, m-am vazut tarat de Ampyiacu la vale, naufragiat undeva in jungla, nestiut de nimeni, parasit de toti. Am inceput sa inot mai cu nadejde si-n curand ma agatesem de marginea barcii. O singura problema ramasese de rezolvat – urcatul in canoe. Cum faci sa te urci intr-o barca oricum supra-incarcata, ale carei margini sint la doua palme de apa, fara s-o rastorni sau sa te-neci?
E simplu, mi-a explicat Aukcoo. E precummersul pe bicicleta – trebuie, paradoxal, sa rasucesti ghidonul in directia in care te-nclini. E, altfel spus, ca-n viata – pentru a te ridica, trebuie mai intai sa te scufunzi. Cu moartea pre moarte calcand. Cinci secunde mai tarziu eram inapoi in canoe, uscandu-mi chilotii.
Si-am continuat sa urcam pe Ampyiacu. Si-am urcat. Si-am urcat. Soarele s-a ascuns in spatele junglei. A rasarit luna. Aukcoo ne-a aratat Crucea Sudului. Am continuat sa urcam. N-am acostat nici macar o singura data. Cand Aukcoo ne-a zis ca putem face pisu-n sticlele goale am crezut ca glumeste. Nu glumea. In jungla nu poti „acosta” unde ti se nazare. Majoritatea malurilor sunt imposibile. Noroc cu Freddy, care stia – aproximativ, foarte aproximativ, if I may say so – cat mai avem pana la urmatorul loc potrivit pentru acostare. A fost un sat, Maronal, locuit de Uitotos, ultimul de pe Ampyiacu.
Era deja noapte, dar oamenii au fost bucurosi sa ne primeasca. Ne-au dat de mancare (peste fript cu ceva orez si ananas), si ne-au dat de baut – o rachie facuta din palmier care mi-a adus aminte de rachiurile baute in piata din Manastur. Aukcoo a cumparat chiar o sticla – „pentru drum”.
N-am zabovit mult – am multumit pentru gazduire si ne-am luat ramas bun. Inca nu stiam ca, lasand la o parte niste indieni pe o pluta, aveau sa fie ultimii oameni pe care aveam sa-i vedem pentru o saptamana. Freddy era convins ca, daca „impingem” suficient de mult canoea, in aceasi zi aveam sa ajungem la tabara de baza. N-a fost sa fie. Betto, care era la „carma” a stors din motorul cu elice tot ce era de stors – degeaba. La zece seara era inca in mijlocul lui nowhere.
„Dupa ce trecem de raul Sabalo”, ne-a anuntat Freddy, trebuie sa ne-oprim. „E acolo o tabara abandonata”. Asa era. Cum a gasit-o, nu stiu, pentru ca din canoe nu se vedea. Abia cand am adus barca aproape de mal am vazut, la lumina lanternelor, ca era o cararuie, lata de cateva palme, care urca malul noroios. „Mergeti voi”, ne-a spus Aukcoo. „Eu raman sa pazesc barca”. Eram inca in zona in care coborau plute de busteni, iar o barca plina cu de toate ar fi fost o tentatie prea mare pentru orice plutas.
Am urcat cu greu poteca batucita in noroi si, intr-adevar, intr-un luminis de vreo douazeci de metri diametru, se gasea o coliba. Nu mai aveam timp pentru instalat hamacuri – si nici loc nu prea aveam – asa ca ne-am intins hamacurile pe jos si ne-am dus la culcare.
Incepuse deja sa fulgere, iar pe cand ne-am dus la culcare ploua torential. A plouat toata noaptea. Nu mai dormisem in jungla niciodata. Eram nicaieri. Daca se intampla ceva, nu stia de noi nimeni. Toate „reflexele” mele de orasean disparusera ca si cum n-ar fi fost, iar animalul din mine incepea sa se destepte. Nu simteam lipsa internetului, ma culcam cand apucam, mancam cand mi se dadea, ce mi se dadea. Incepusem sa ma transform. Fulgera. Traznea. Urlau jaguarii, chiraiu maimutele, iar noi dormeam neintorsi. Pe la trei noaptea m-am trezit cu un paraias trecand pe sub mine. Am pus unul dintre bocanci pentru a-i devia cursul – mi-a iesit.
Pe la sase dimineata m-am trezit. Am iesit de sub acoperisul din frunze uscate sa fac pisu si, usurat, l-am verificat pe Aukcoo: era acolo, in canoe, invelit intr-un plastic albastru, cu gura plina de coca, razand. „Aukcoo, la vida loca!” a strigat, bine dispus. De ce era bine dispus, dupa o noapte petrecuta in furtuna, scotand apa din canoe, n-as putea sa va spun. Poate de la coca, poate de la placerea de a mai ingenunchea, inca o data, Mama Natura.
„Trezeste-i pe indienii aia puturosi. Plecam!” Simplu de zis, greu de facut. Ne-am instalat, cu catel si purcel, in canoe. Toate bagajele erau deja pline de namol. Freddy a tras de sarma care urma sa porneasca motorul. Motorul a tusit discret, ca un lord englez, si s-a oprit inainte sa porneasca.
La inceput am luat-o in gluma. Au urmat, insa, vreo patru ore de cosmar. Motorul nu vroia sa porneasca si pace. Freddy si Paco l-au dat la o parte pe Betto si si-au incercat, pe rand si impreuna, norocul. Fara succes. A incercat pana si Florin – inginerul si inventatorul grupului, cu inventii si inovatii inregostrate la OSIM – degeaba. Heraclit zicea ca lucrurile isi fac rautati unele altora. Asa si acum.
Varianta de avarie era sa ne lasam sa plutim la vale, pana la prima asezare – ceea ce ar fi durat, dupa toate calculele, o zi. Doamne- Doamne a hotarat, insa, altceva. Tocmai pe cand ne pregateam sa ne dam batuti in fata unei bujii, o pluta cu patru indieni a coborat la vale. N-aveau doar pluta. Aveau, agatata de pluta, si-o piroga cu motor. Motorul avea o bujie uscata. Bujia uscata ne-a salvat. O jumatate de ora mai tarziu eram din nou la drum, in sus pe Ampyiacu. Ce probabilitate era asta in mijlocul lui nowhere? Nu stiu, si nici nu ma intereseaza. In jungla inveti sa iei lucrurile asa cum vin.
Doua ore mai tarziu ne-am oprit din nou. Pe Ampyiacu, taberele de vanatoare sunt precum benzinariile in deserturile din Texas sau Arizona: opresti, ca nu stii cand mai prinzi alta. Ne-am oprit sa luam micul dejun si sa facem doua arcuri. (Va urma)
PS Daca stie cineva cum se posteaza pe blog filme de pe video sau filmulete de pe camera digitala, please, don’t be shy!:)
