..row, row, row your boat…
…porturile de pe Amazon sunt niste metafore. In realitate, asa ceva nu exista. Exista doar niste fasii mai late sau mai inguste de pamant batatorit, acoperit la randu-i, de cele mai multe ori, cu o mazga ce face deplasarea novicilor de-a dreptul solicitanta. Iar daca mai ai si cate un rucsac in spate sau vreo incarcatura atarnata de crestet (cum au majoritatatea localnicilor), experienta devine de-a dreptul interesanta. Chestie de experienta.
Dupa cum aveam sa constatam, oamenii astia dau dovada de un simt al echilibrului iesit din comun. Pe scandura lata de doua palme care serveste drept „pasarela” de imbarcare, femei cu sacose si copii agatati de gat circula cu pasi vioi, de parca s-ar afla pe bulevard. Mai tarziu, in jungla, aveam sa vad indienii mergand cu aceeasi siguranta pe trunchiuri de copac groase cat mana, fara ca macar o singura data sa ezite sau sa-si piarda echilbrul. Ne simtim penibili masurandu-ne fiecare pas pe scandura, in vreme ce in spatele nostru oamenii devin tot mai nervosi. Alternativa de a cadea in apa si a deveni astfel rasul intregului „port” e, insa, si mai neplacuta. Cum ziceau stramosii latini, „festina lente”. Grabetste-te-ncet.
In fine, ajungem „pe punte”. Vorba vine. El Lucho e unul dintre cele cateva vapoare ce deservesc asezarile de pe malul Amazonului cateva sute de mile in sus si in jos (daca inteleg bine, coboara pana-n Brazilia, la Manaus). Are trei „punti”, toate super-aglomerate si intelegem dintr-o data de ce Aukcoo a mers inainte cu doua ceasuri pentru „a ocupa locuri”. E un soi de personalul „Sarma” – Timisoara – Iasi de pe vremuri, varianta cu hamace. Scaune nu sunt. Fiecare vine cu hamacul de-acasa si si-l agata unde mai poate, daca mai poate. Daca nu, doarme pe jos, sub hamacele altora. Vaporul e prevazut la „etajul doi” cu un soi de „chiosc” de unde se poate cumpara bere, suc, tigari, dulciuri si alte maruntisuri, cam ca „buticurile” din piata Manastur in anii ’90 – stocul insa se termina repede, dupa cum aveam sa constatam la intoarcere, cand o defectiune la elice ne-a intarziat sosirea in Iquitos cu … o zi. Deocamdata, insa, n-avem probleme: berea ne asteapta, hamacele (hamacurile? – chibrite. chibrituri?) noastre sunt aliniate frumos, unul langa celalalt, pe puntea superioara, unde e mai mult aer si chiar in apropierea provei, asa ca putem sa ne mutam oricand in dreptul cosului, admirand privelistea. Chestie de experienta.
Aukcoo a trecut deja de la hainele „de oras” la cele de jungla: o palarie de paie cumparata din Columbia, o bluza militara si un cutit de comando (made in GB) agatat de brau. Ne indeamna sa soatem cutitele la vedere (pana acum le tinusem varate in rucsaci) pe principiul „paza buna trece primejdia rea”. Oricum, intr-o lume in care o macheta de-o jumatate de metru e la fel de comuna ca o furculita intr-un restaurant frantuzesc, cutitele noastre agatate la brau nu fac nota discordanta. O asemenea aglomeratie pe timp de noapte e tentanta, mai cu seama cand esti – evident – strain, filmezi sau fotografiezi cu felurite aparate digitale, si iesi in evidenta orice ai face.
Paranteza: singurul sfat pe care mi l-a dat Aukcoo prin e-mail inainte de a ne intalni, dupa ce il intrebasem cam ce trebuie sa aducem cu noi si cum sa ne imbracam a fost: „Sa nu veniti ca dati jos din vreo revista de turism!” Ne-am straduit sa nu, dar nu stiu in ce masura am si reusit. O zi mai tarziu, insa, eram perfect integrati in peisaj.
Am legat toate bagajele cu mai multe franghii, iar Aukcoo a ramas impresionat de priceperea lui Florin in a face noduri. Impresia avea, insa, sa se risipeasca, a doua zi dimineata, cand nici macar Florin nu-si mai putea desface propriile noduri. 🙂 Ideea era simpla: patru bagaje legate (Aukcoo avea doua) sunt mai greu de furat decat unul singur. Pentru siguranta, insa, Aukcoo i-a oferit indianului care dormea sub hamacurile noastre un burete pe care-l adusesem pentru orice eventualitate: „Pe asta l-am castigat de partea noastra” – ne-a explicat. „Daca va fura in noaptea asta, nu va fura de la noi”. Poate de asta, poate datorita faptului ca la fiecare cinci-zece minute unul dintre noi plimba, la indicatiile lui Aukcoo, raza lanternei peste bagaje („sa vada ca suntem in charge”), poate din cazua cutitelor scoase la vedere, sau poate din bunatatea vecinilor, nimic rau nu s-a intamplat in acea noapte. Dimpotriva.
A fost o noapte asa cum mi-as fi visat sa fie prima noapte pe Amazon, iar asta nu pentru ca s-a nimerit sa fie si luna plina. Nici pentru ca vaporul a plecat, in cele din urma, cu o ora si jumatate intarziere si a oprit, apoi, din zece in zece mile (cel putin noua asa ni s-a parut). E un soi de „ia-ma nene”, sau „lasa-ma, nene”, functie de nevoi. Daca ii dai capitanului cativa soles, vaporul te lasa (sau te ia) „in fata colibei” pierduta in inima Amazonului. Nu e nevoie sa fie o „localitate”, consemnata ca atare pe harta. E nevoie sa fie mai mult de o casa sau mai mult de un pasager care vrea sa urce sau sa coboare. (Inutil sa precizez, acostarea si pornirea unui asemenea vas dureaza mult mai mult decat oprirea unui personal la marginea Manasturului). Nimeni insa nu se enerveaza, nimeni nu pare sa se grabeasca. Timpul aici are rabdare cu oamenii. Si ei cu el.
Daca a fost o noapte incredibila a fost pentru ca atunci am inceput sa cunoastem Amazonul – asa cum e. Nu Amazonul din pliantele publicitare, nu maretia unui fluviu care nu poate fi povestita, nu indieni „de mucava”, cu frunze la sold, si nu un ghid care zambeste ca boul la poarta noua la fiecare ineptie pe care-o scoti pe gura, doar pentru a te face fericit. Aukcoo are nenumarate defecte. Dar are o calitate – nu incearca sa-ti vare pe gat bullshit. Nu bullshitul pe care l-ai astepta, cel putin.
Ne-am petrecut majoritatea noptii mestecand coca, band bere si … povestind. Mai mult el, decat noi. Ne-a povestit cum , nascut in Florida, s-a oferit voluntar in Vietnam, doar pentru ca acolo era jungla. „Daca era Irak, nu mergeam. Nu pentru principii, ci pentru ca nu e jungla”. Ne-a povestit cum a ajuns in Amazon si cum s-a decis sa ramana aici. Cum a antrenat trupe de commando, cum a trecut Amazonul inot si a invatat tehnciile de supravietuire, cum numele lui e la loc de cinste in revista „Soldiers of Fortune” (mercenari, altfel spus), cum s-a casatorit cu Delicia, ce aventuri a avut cu socrii si cum isi creste fetitele.
La rastimpuri, mai plimbam raza lanternei peste bagaje.
Nu l-am lasat sa scape usor. Citisem pe internet atat comentariile favorabile cat si injuraturile si acuzatiile ce i-au fost aduse de-a lungul timpului. Asta sunt. Pana si nebuniile mele au o urma de rationalitate. Daca Florin venise in jungla „pe mana mea”, eu nu mai aveam o alta „mana” pe care sa ma bazez, asa ca-mi facusem bine lectiile inca de-acasa. In linii mari, stiam la ce sa m-astept. (Poate de aceea ma si pregatisem sufleteste pentru o crunta dezamagire care n-a mai fost fie.) L-am descusut pentru fiecare acuzatie: cum a lasat o femeie singura in jungla trei ore fara a-i spune unde merge („am mers sa ma gandesc la ale mele; daca nu poti sta singur in tabara – nu in jungla – trei ore – cum vrei sa rezisti in jungla?” NOTA: Asa face. Uneori pleaca „de nebun”, fara sa spuna nimic. O data, l-am gasit din intamplare, in inima junglei, pe trunchiul unui copac, scrijelind ceva (ca scris nu-i pot spune) intr-un carnetel. S-a enervat pentru a-si camufla fastaceala. Banuiesc ca scrisul si meditatul nu se suprapun perfect peste imaginea de macho pe care-0 afiseaza.)
L-am intrebat ce e cu povestile contradictorii din Vietnam. Mi le-a explicat, una cate una. L-am intrebat de ce zic unii ca exploateaza indienii si ca nu-i plateste destul. Mi-a spus ca daca i-ar „exploata”, a doua oara nu l-ar mai insoti in jungla sau l-ar omori. Daca i-ar „exploata”, n-ar mai striga nimeni, cu atata entuziasm, de-a curmezisul Amazonului, „Aukcoo la vida loca!”. L-am intrebat de ce a vanat mohas, spre disperarea unei femei care venise in Amazon sa salveze planeta. Mi-a spus: „pentru ca ne era foame”. Aveam sa ma conving ca nu minte: Aukcoo uraste sa impusti (sau sa mananci) maimute – „prea seamana cu oamenii – e ca si cum ti-ai manca mama”. L-a certat pe Florin pentru c-a aruncat un scorpion in apa, dupa ce-i taiase acul. Florin, alt capos, i-a explicat ca, odata lipsit de acul veinos, era, oricum, sortit pieirii. Doi caposi, pe care de-abia i-am potolit. Intr-o noapte, Paco si Freddy, indienii „nostri” au zarit pe-o creanga un sarpe. veninos. Stiau ca Aukcoo s-ar fi bucurat sa-l aduca in tabara, dar mai stiau si ca s-ar fi enervat cumplit daca-l aduceau mort. Sa-l prinda viu era cam periculos, asa ca sarpele si-a continuat somnul pe creanga din jungla, fara a sti prin ce pericol trecuse. S.a.m.d. Alte povesti, cu alte ocazii.
La rastimpuri, plimbam raza lanternei peste bagaje.
Estimp, vaporul acosta cand acosta, oamenii se foiau de colo pana colo, cei mai multi dormeau, Amazonul isi vedea netulburat de ale lui – o alta coaja zgmotoasa pe spinarea unui urias. Cand vaceam pisu, faceam peste bord, agatati de balustrada, cum facea toata lumea. Daca picam, povestea se termina mai brusc. Precum Aristotel, am multumit zeilor ca m-au facut barbat si lui Aukcoo pentru ca ne-a instalat la ultimul „etaj”. Am adormit catre ziua. Inger, ingerasul meu. Florin dormea deja de cateva ore bune, asa ca a fost primul in picioare.
M-a trezit pe la 6:30 si bine a facut. Zorile pe Amazon sunt un spectacol ce nu trebuie ratat. (Ca si apusul, de altfel.) Abia atunci ii poti aprecia maretia. Negurile se lupta cu lumina, colibele risipite ici colo, cu imensitatea fluviului si a junglei. Uneori, negurile diminetii te impiedica sa vezi la cativa metri in fata, alteori, un petec de lumina iti taie respiratia. Nu sunt si nici nu incerc sa fiu poetic. Asta este, ma credeti sau nu. E Capela Sixtina a naturii. E cireasa parguita a carei culoare n-o poti descrie orbului din nastere decat aproximativ, cum isi descriu sfintii experientele si pacatosii, pacatele.
La un moment dat, insa, trebuie sa mai mergi si la buda pentru lucruri mai serioase. O incercare in sine, chiar dupa ce ai calatorit cu personalul prin Romania. Spre deosebire de personalul romanesc, vaporul de pe Amazon nu are fereastra. Nici lumina nu are, nici apa. Asa ca, inainte de trage usa dupa tine si de a te dezbracina, e bine sa localizezi elemntele cheie – nu intru in detalii:)
Urmeaza micul dejun. Cativa copii, trec printre calatori, serpuind printre hamacuri, oferind fiecaruia o cana de gris fiert (?!? – cred) si o chiftea calda. E bine. Patru ore mai tarziu ajungem in Pevas. „De-acum incolo”, ne spune Aukcoo, „fiecare isi grijeste hamacul”. Asta si facem. Ca bonus, primim fiecare si cate o plasa de tantari. Coboram in „port” pe aceeasi scandura ingusta si tresaritoare ca o femeie in momente fierbinti si ne indreptam direct spre prima coliba catarata pe piloni.
E o nebunie ce nu poate fi surprinsa in nici o fotografie: unii urca, altii coboara, fiecare cara cate ceva, fiecare vrea sa vada sau sa cumpere. „Birtul” la care ne duce Aukcoo e o alta metafora. Nu e nici „birt” – de la rusescul „bistro” – repede in rusa, pentru necunoscatori – pentru ca nimeni nu se grabeste la nimic. Si nici restaurant nu e. Pe o plita zac doi pesti, pe jumatate uscati la soare, pe jumatate prajiti. (In piata de la picioarele noastre, pestii prajiti la soare se vand precum legumele.) Un pusti vrea (cred) sa ne vada un pui de jaguar. Ii dam cativa soles si il lasam in plata Domnului. Jaguar ne mai lipsea.
Pestii, insa, ii mancam. Cu degetele. Prima lectie – in Amazon mancarea nu se refuza, pentru ca nu stii cand se va mai ivi oportunitatea. Nu mai mancasem de vreo 20 de ore si n-aveam sa mai incam pentru alte vreo zece. Ritmul aici e diferit. Isi fac aparitia Pacco si Freddy – doi indieni ce aveau sa ne insoteasca pe tot parcursul calatoriei in jungla. (Aici indienii au, in afara numelor – de – nume si cu nume „europene”, care mai spaniole, care mai americanesti, mai usor de pronuntat. E ca la facultate in USA, unde asiaticii „adopta” cate un prenume gen „Eddy” sau „Liza”, pentru a usura comunicarea. Nimic nou sub soare.) Facem cunostinta prin semne.
Incep sa ma simt stanjenit in postura de „colonialist”. Aukcoo ii trimite pe indieni dupa provizii (oua, bananane, cafea, zahar, ulei, etc.). Noi bem bere calda, mancam peste prajit si privim in jur. Suntem, inca, in mijlocul civilatiei. Aici exista un radio, exista un primar fara sa mai existe si-un sef de trib (situatia avea sa se schimbe dramatic, pe masura ce-am urcat Ampyiacu), exista chiar si-un spital. Vapoarele vin de doua ori pe zi, ce mai? Trai nineaca!
„Uite, de aia nu-mi place mie sa intru in oras, si-i trimit pe ei sa faca toate cumparaturile”, ne spune Aukcoo. „Pevas nu e nici Iquitos, nici jungla. [Nici cal, nici magar, as spune eu.] E ceva intre, care n-are nici un haz. Nu stam mult aici, oricum. O luam pe rau in sus imediat.”
Am luat-o pe rau in sus trei ore mai tarziu, de data asta intr-o canoe ticsita cu oameni si provizii. Nevestele lui Pacco si Freddy ne insotesc. Venitul „la oras”, ca orunde in lume, e un eveniment. (Cateva mii de mile mai la nord, Ancutza, nevasta-mea, nu considera nici ea ca merge „la oras” daca merge doar pana-n Indianapolis sau St. Louis. Orasul in America se numara de la Chicago in „sus”?!?). Gura nu le mai tace. Desi nu stiu limba, ma straduiesc sa le lamuresc: daca sunt casatorit (sunt, Florin nu e – hi-hi-hi!), daca am copii (am, trei – cum ii cheama?), daca Florin n-are de gand sa se aseze la casa/coliba lui (ba are – hi-hi-hi!), etc…
Nevasta lui Pacco e grasuta si nu pare a se „potrivi’ cu Pacco. Misterul se dezleaga cand aflu ca e fiica lui Victor, seful tribului unde urma sa facem ultima halta inainte de a ne infunda in jungla. Satului cu pricina ii zice Puamarquillo si e, in felul sau, un unicat in Amazon. E singurul sat din zona in care doua triburi, Uitototo (Witotos, dupa alte spellings-uri) convietuiesc pasnic cu Boras. Satul, de fapt, a fost creat de catre indienii din cele doua triburi care s-au casatorit, fara permisiune, care cu Uitoto, care cu Boras. Satui sa fie persecutati si de unii si de altii, au hotarat ca decizia cea mai buna e sa-si faca propria comunitate. Si-au facut-o. E i continuare despratita de o dara alba, intre Uitotos si Boras, si au in continuare limbi diferite, obiceiuri diferite (despre asta mai tarziu) – dar sunt un sat. Un singur sat. Un sat cu o crasma pe fontiera.
A-ti face un sat in aceasta regiune a Amazonului e lesne. Iti trebuie doar un anumit numar de familii care sa semneze si-un loc nerevedicat de catre un alt trib/sat. Pe urma, primesti chiar si ceva ajutor de la stat, pentru ca si in Peru politicienii sunt oameni, asa ca-i toarna chiar cateva alei sfaltate in schimbul a cateva zeci sau sute de voturi. Nici companiile (straine) de exploatare a lemnului nu stau cu mana in san. Divide et impera. Noii veniti au intotdeauna nevoie de bani mai putini decat sefii de trib cu vechi state de plate – si ei stabilesc cota de exploatare a junglei. Nimic nou sub soare.
Pe drum in sus, pe Ampyiacu, trecem pe langa un alt sat. Pacco si Freddy pufnesc in ras si fac cateva comentarii, din cate-mi dau seama, deloc apreciative. „Ce se intampla?” il intreb pe Aukcoo. Rade. „Fuck’em. Astia sunt curvele. La ei ajungeati daca mergeati printr-o agentie de turism care va promitea „senzatii tari”. Astia din asta traiesc. Isi pun frunze pe coapse, canta cand li se spune, cum li se cere. Astia nu mai au nimic sfant.”. Ii traduc lui Florin. Rade si el.
Ajungem la Puamarquillo. E sat, dar e jungla. E jungla, dar e sat. Fata de Pevas, e cum Pevas-ul fata de Iquitos. Ne apropiem. Ce vedem ni se pare jungla, cum li se par orasenilor dusul vitelor la pascut. Nu e. Inca suntem in civilizatie. Rabdare.
