Noi suntem batalionul Chuck Norris
Avem un batalion de analiști, ziariști, politicieni și alte figuri publice care s-au avântat dincolo de granițele banale ale rațiunii: ei luptă cu bazooka în mână cu tot ce mișcă – Putin, China, bulgari, bolșevici, iranieni.
Încă dinainte să explodeze figura poitică a lui Trump, am avut în presa românească două forme de atitudini belicoase: mai întâi, reporteri de război tip Adelin Petrișor care vă prezintă ca la piață ce F țâșpe ne-am mai luat, ziariști încadrabili la specia embedded journalism (adică difuzori de imagini convenabile ”interesului național”); apoi, o întreagă cohortă de specialiști, unii angajați să facă asta în deceniul domniei Traian Băsesescu, alții pur și simplu luptători voluntari pe fronturi imaginare, toți cu analize ”geopolitice” care se rezumă la descrierea lumii în alb-negru. Pe scurt: suntem noi, copiii din flori făcuți de Rambo cu Chuck Norris care luptăm cu nedreptatea din lume.
Vocea lor e copleșitoare în spațiul public, în ce privește politica externă nuanțele nu au ce căuta. Nu ne punem întrebări. Lumea toată și-a pus cenușă în cap pentru motivele inventate cu cinism pentru invadarea Irakului de acum 17 ani (a fost invocată prezența unor arme de distrugere în masă care de fapt nu existau). Senatul american a eliberat un raport în care povestește cum SUA a susținut tortura în închisori CIA, inclusiv în România. La noi e liniște și pace, nimeni nu se întreabă nici ce am căutat în războaie cu motive inventate, nici de ce ne-am apucat să cheltuim atât demult pe echipament militar sau servicii secrete, tot tăind din domenii cu adevărat strategice precum educație și învățământ.
Este strategic! Dacă îți pui întrebări înseamnă că ești terorist sau ții cu Putin sau ești plătit de chinezi sau poate ești doar un ”idiot util”. La escaladarea conflictului SUA-Iran, aceste batalioane de chucknorriși s-au activat încă o dată. Unii au subliniat cât de subtil și precis a fost Trump (un președinte mult mai lăudat în România decât la el în țară), alții ne-au explicat cât de agresată a fost America, alții păreau gata să iasă cu arma în mână să apere țărișoara. În realitate, suntem încă o dată prinși în războaie cu care n-avem nimic de-a face. Am vorbit cu militari veterani din Afganistan care mi-au spus direct: nu știu ce căutam acolo să reglăm noi viața ciobanilor de pe acolo, am stat, am luat banii și am participat la misiuni de ocupant cărora nu le vedeam rostul.
Pot să înțeleg argumente de tip ”nu aveam nicio alternativă, trebuia să intrăm în NATO ca să intrăm în UE, trebuie să fim aliați de nădejde etc.”. De unde însă excesul de zel, de unde ridicolul de aproba și agresiuni evidente ale aliatului? Ei bine, zelul a fost construit cu rețele de stat și bani publici. Toți experții peștelui prăjit s-au rodat pe la mese rotunde și burse de radicalizare în prosteală geopolitică. Nici cei mai războinici neoconi de la Washington n-ar îndrăzni să explice cu dedicația alor noștri cum că e nevoie de război, că trebuie pus la punct ba Iranul, ba Libia, ba cine s-o nimeri. Este război în numele democrației. Nimeni nu se mai întreabă dacă, după intervențiile americane, sprijinite de aliați, pentru înlăturarea dictatorilor odioși, nu am obținut un dezastru și mai mare. Irakul e de decenii praf, măcinat de Isis, de dezastru social, de atentate. În Libia e război civil și o piață înfloritoare de sclavi refugiați, adică mult mult mai rău decât pe vremea lui Gaddafi.
Aceiași apărători înfocați ai intervențiilor armate sunt, bineînțeles și antirefugiați – sunt colportori de idei cretine cum că sirienii fug din țara lor cu I-phoneul și cu bani mulți ca să vicieze spiritul european.
La pachet cu acest spirit belicos vin multe idei primite de-a gata ultraconservatoare. Adică mai strâmbă din nas și la ”radicalismul stângist ecologic” care ar exagera efectele crizei climatice, mai sunt și iritați de atâta corectitudine politică și de ”neomarxiști”, vor puteri totale pentru patroni și angajați ascultători care să nu zică nici ”pâs”, care să zică sărumâna că au un loc de muncă. Iubirea de rachete vine la pachet cu toate astea.
Este tot ce se aude înspațiul public românesc, și abia asta e una dintre marile amenințări la adresa democrației care se desfășoară zi de zi în fața ochilor noștri. Presa, zona intelectuală sunt infestate de un fakenews care se plânge de fakenews. Ni se spune că suntem păcăliți în timp ce suntem speriați cu diverse raționamente de gâgă. Ironia supremă? Întreaga paradigmă ”de valori” pe care ăștia le promovează seamănă nu doar cu mesajele lui Trump de pe Twitter, dar și mai bine cu propaganda inamicului din Est, Putin. Sunt niște putiniști fără nuanțe care îl urăsc pe Putin oficial, dar îi iubesc metodele autoritare în secret.
