A murit Cotidianul? Eu unul nu prea cred


    Nu-mi plac sentimentalismele ieftine, dar aproape opt ani petrecuţi în acelaşi loc, la Cotidianul, sunt greu de azvârlit de-a dura pe toboganul memoriei. Mihnea Măruţă m-a ironizat uşor pentru că mi-a denumit blogul după numele rubricii zilnice pe care am avut-o în ziar. I-am răspuns că m-am desprins de Cotidianul la fel cum a făcut-o şi el, dar simt nevoia să detaliez puţin. Cotidianul nu a murit şi nici n-o să-şi dea complet duhul, indiferent de ce se întâmplă acum acolo, indiferent dacă va continua să existe fizic, în hârtie şi cerneală, sau se va pierde în nemărginirea internetului. Cred, şi nu sunt singurul, că ultimii ani au însemnat mai mult decât nişte bucăţi de ziar numai bune de de învelit sandwich-ul (cu somon, că eram quality) de a doua zi. Coti, aşa cum ne-a plăcut multora să-i spunem, e o sumă de lucruri ce cu greu pot fi traduse în cuvinte, un amalgam de milioane de înjurături -totuşi, rostite fără ură, deşi, de foarte multe ori, mamele erau cele care le cădeau drept victime (îţi aminteşti, Pavele, că tot te-ai apucat să-ţi scrii memoriile?); bucurii simple, date de un titlu reuşit sau de numărul accesărilor unui articol; mii de şedinţe; frecuşuri; isterii; iubiri înfiripate într-o clandestinitate de nimeni condamnată; cafele râncede de automat; ţigări trase şcolăreşte, pe fugă, cu ochii pe ceasul prevestitor de deadline-uri; discuţii absurde, inutile, puerile; conversaţii savante, mai potrivite poate pentru Idei în Dialog; şefi enervanţi, şefi simpatici;  şefuleţi enervanţi, şefuleţi simpatici (ştiu că nu e aşa, dar pot, măcar pe blogul meu, să zic că făceam parte din ultima categorie?); beţii monstru, deghizate în ieşiri nevinovate la o bere; bârfe; haz după gust, la care se adăuga cinism cît cuprinde ( sau a fost invers?); întârzieri la tipar; exclusivităţi furate; rivalităţi meschine; cimitirul Reînvierii; Costi şi al său bufet magic etc. Nu mai continuu cu înşiruirea, mi se perindă prin minte prea multe lucruri fără vreo noimă pentru cei din afara redacţiei, deja mi-au scăpat câteva mai sus. Mai spun doar atât, după ce tragi linie şi socoteşti, să lucrezi la Cotidianul era un motiv de mândrie. Iarăşi, nu cred că sunt singurul care crede asta, nu-mi explic cum altfel s-a păstrat, atâţia ani, un nucleu de oameni care au refuzat cu o perseverenţă aproape dobitoacă să plece, în ciuda ofertelor tentante ce s-au ivit de-a lungul timpului. Poate că nu am performat din punct de vedere financiar, nici nu era treaba noastră să ne îngrijim de aspectul ăsta, însă am făcut un ziar bun.  Aşa că mai spun o dată, Cotidianul nu are cum să moară, dimpotrivă, entuziasmul, creativitatea, experienţa libertăţii de a refuza compromisul, discernământul sau ce mai vreţi voi, ei bine, toate aceste lucruri esenţiale pentru o presă curată au ajuns deja sau sunt pe cale se manifeste în alte redacţii. Ştiu că acum pare că am scris nişte vorbe mari, dar vă invit să mai vorbim despre rolul Cotidianului în presa românească peste vreo cinci ani. Sau chiar mai devreme.Primul numar din Cotidianul, dup ce a fost preluat de Academia CAtavencu

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here