Aceşti idioţi care ne guvernează – Twenty Years after –
Dacă socotesc interviul luat de Cristi Pătrăşconiu un fel de prefaţă la inaugurarea acestui blog, textul postat acum – desprins din volumul „Strada Revoluţiei nr. 89”, coordonat de Dan Lungu si Lucian Dan Teodorovici, apărut zilele trecute la „Polirom” – ar putea servi drept introducere. În fond, măcar să ştim cu toţii de pe ce poziţie plecăm la drum. Următoarele postări nu vor mai fi atît de lungi. Promit!
Cînd mă uit prin notaţia mea, datată 23 Decembrie 1989, din Jurnal din anii ciumei…, mă apucă un sentiment foarte amestecat – de nostalgie faţă de entuziasmul şi optimismul de care putusem da dovadă, deşi eram după vreo două luni de domiciliu forţat şi cu moralul tinzînd spre zero pentru că la Congresul al XIV-lea nu se întîmplase nimic, cum spera toată lume, dar şi de ruşine aproape depresivă, gîndidu-mă cît de naiv fusesem crezînd că totul se va schimba radical, în bine desigur, peste noapte. De altfel, entuziasmul şi optimismul nu aveau să aştepte douăzeci de ani pentru a se risipi.
Au fost suficiente cîteva zile din ianuarie 1990, pentru a se întîmpla acest lucru – 6 ianuarie, cînd Şevarnazde, pe atunci ministru de externe al URSS, sosit la Bucureşti, avea să se întîlnească exclusiv cu Iliescu şi Brucan, nu şi cu Mazilu, care reprezenta, totuşi, „externele” Frontului; 12 ianuarie, cînd „bătălia de pe tanc” a fost cîştigată de Iliescu, reprezentantul laturii sovietice a complotului, nu de Mazilu, care după toate aparenţele – şi informaţiile apărute între timp – juca pe cartea americană, chestiune ce nu avea să rămînă fără urmări în evoluţia ulterioară a situaţiei României, măcar pentru vreun deceniu; în fine, manifestaţiile opoziţiei de la sfîrşitul lunii, cărora FSN le-a răspuns cu contramanifestaţiile violente de a doua zi, după cel mai clar, mai limpede tipic bolşevic. Faptul că incidentele cu pricina au condus la apariţia CPUN, în care, în principiu, „puterea provizorie” oferea o tribună oficială de exprimare şi opoziţiei, nu m-a indus în eroare.
Opoziţiei nu i se oferea ceva, i se închidea în realitate gura, făcînd-o şi mai fragilă decît era, decît ar fi fost dacă ar fi rămas în afara oricărui exerciţiu de simulare a participării la putere. O opoziţie care să fi rămas exclusiv în stradă şi în paginile ziarelor, ar fi obţinut rezultate mai bune la alegerile din 20 Mai decît a obţinut, cauţionînd practic puterea neocomunistă prin acceptarea cooptării în CPUN. Pentru mine, aceste evenimente au fost revelatorul faptului că singurul gînd al „puterii provizorii” era cum să se eternizeze la putere, în buna tradiţie a partidului comunist din care se născuse, aparent precum Afrodita din spuma mării.
Şi, totuşi, aceste concluzii amare la care am ajuns atît de repede nu m-au demobilizat, ci mai degrabă au avut efectul invers, altfel nu s-ar explica militantismul civic şi jurnalistic, apoi politic în care m-am înscris, imediat după demisia din conducerea naţională a FSN, care a urmat contramanifestaţiei feseniste amintite. Am scris sute, mii de articole împotriva „noii puteri”, am organizat vreme de vreo doi ani zeci de mitinguri de protest, m-am trezit fondator şi lider al Alianţei Civice, apoi al partidului acesteia, ba chiar şi prim-secretar de tip nou, vreme de vreo doi ani jumătate, pînă cînd m-a apucat boala şi dezgustul constatînd că „ai mei” nu erau nici mai competenţi, nici mai oneşti decît „ai lor”. Am plecat şi bolnav de acolo, ca să nu se poată spune că plec cu mîna goală dintr-o demnitate publică! Dar nu regret.
Experienţa mi-a acordat o vizibilitate pe care nu aş fi avut-o altfel – practic, de la ultimul secretar de primărie comunală din judeţul condus de mine şi pînă la toţi cei trei preşedinţi post-ceauşişti ai României, am cunoscut cam toată floarea cea vestită a politichiei româneşti post-decembriste. Sigur, asta m-a vindecat de maniheism şi de orice iluzii legate de clasa politică aborigenă! Pînă la implicarea politică, mai ales pînă la exercitarea puterii, îmi imaginam că toţi cei „buni” sînt în partea în care mă situam eu, în vreme ce „răii” se aflau exclusiv în tabără adversă.
După această experienţă, ştiam deja că cei „buni” sînt foarte puţini, iar numărul lor era şi el în scădere continuă, cei „răi” foarte mulţi şi, de bună seamă, în creştere continuă, iar distribuţia lor era relativ proporţională în toate taberele – că partide ar fi destul de pretenţios să le numesc. Găşti clientelare, chiar mafii, mi se par denominaţii mai adecvate. Aşa am ajuns să nu mai pot vota decît negativ, să merg pe strategia „răului cel mai mic”, dacă de „bine” era clar că nu putea fi vorba, iar de doi-trei ani, să nu mai votez chiar deloc. M-am fript în 2000 votînd – şi instigînd la vot! – pe unul cu mîinile pline de sînge, ca să nu cîştige altul cu gura plină de căcat! Care, acum, ne reprezintă în Europa, frate! În fond, cînd nu ai de ales, nu alegi – e şi aceasta o atitudine, o opţiune politică fermă, chiar dacă manifestată, oarecum buddhist, ca inopţiune.
Şi, totuşi, chiar dacă am strigat şi eu la mitingurile din primii ani post-decembrişti „Ţineţi minte cinci cuvinte/ E la fel ca înainte!”, cu varianta încă mai dură „Ţineţi minte cinci cuvinte/ E mai rău ca înainte”, nici o clipă n-am crezut asta. Simţeam, ştiam că nu era nici „la fel”, nici „mai rău”, cu atît mai puţin „mai bine”, simţeam, ştiam că e „altfel”. Un „altfel” deschis. În unele privinţe, era „mai rău”, în altele „mai bine”, în celelalte „la fel”. Cum urmau să evolueze lucrurile a depins de noi în fiecare moment. Din păcate, nu exclusiv! Pentru că nu putem evalua lucrurile în absenţa a ceea ce avea să devină clasa noastră politică. În fond, aceasta a apărut din laboratoarele PCR şi ale UTC, din directorimea industriei socialiste falimentare, din rîndurile intelectualilor autentici sau pîrîţi convertiţi la jurnalism şi politică, din puţinii supravieţuitori ai gulagului şi chiar mai puţinii foşti disidenţi şi opozanţi anticomunişti din ultimele decenii ale regimului de tristă memorie.
Această clasă politică nu avea cum să nu poarte toate stigmatele originilor sale şi asta s-a văzut limpede în întîrzierea de cel puţin zece ani cu care s-au făcut toate modernizările, toate reformele necesare – dacă trecem peste pluralismul formal, declarat încă din zilele în care mai curgea sînge, cam totul, în ce priveşte economia, instituţiile politice, administrative şi juridice, s-a făcut mereu cu zece ani mai tîrziu. Principalul vinovat este, desigur, Ion Iliescu, care a făcut acestei ţări cel mai mare rău, cînd i-ar fi putut face un mare bine. Printr-un simplu gest, retragerea cît mai rapidă, de preferat înaintea alegerilor din 20 mai 1990. Dar cum avea să se retragă cel care a stat aproape treizeci de ani la pîndă în spatele scaunului lui Ceauşescu?! L-am întrebat odată pe prietenul meu Vladimir Tismăneanu cum de a putut face cartea aceea ruşinoasă de interviuri cu Ion Iliescu. Mi-a răspuns excedat că şi Adam Michnik a făcut una cu generalul Jaruzelski.
De parcă situaţiile ar fi fost comparabile! Păi, nici Volo nu e Adam, cu atît mai puţin Iliescu nu e Jaruzelski! Cel din urmă, a făcut Poloniei „răul cel mai mic”, ocupaţia militară internă, cînd putea lăsa să se petreacă „răul cel mai mare”, ocupaţia sovietică, pe cînd Iliescu i-a făcut României cel mai mare rău posibil în contextul dat, cînd îi putea face cel mai mare bine, printr-o retragere care ar fi lăsat jocul politic deschis şi posibilitatea naşterii unui pluralism autentic, pe care nu-l avem nici astăzi, deşi s-a schimbat puterea de cîteva ori şi guvernele încă şi de mai multe ori!
Da, sîntem unde sîntem, am ajuns unde am ajuns la douăzeci de ani de la o revoluţie care ar fi putut să ne schimbe complet în bine destinele, mai ales din pricina conducătorilor noştri. I-am numit idioţi, i-aş putea numi imbecili, la fel de bine, sau cretini. Dar acestea nu sînt calificative, ci termeni tehnici utilizaţi în sensul lor psihologic. Se referă la oameni care, puşi în situaţia de a face ceva, nu ştiu, nu sînt în stare, poate nici nu vor să facă. Din acest motiv sînt idioţi, chiar dacă QI-urile se înscriu în limitele normalului sau trec peste acestea. Cum poţi numi altfel o clasă politică, deşi politrucime mi se pare un termen mai adecvat!, care a chinuit de două ori un text consituţional pentru a obţine ceva atît de stufos, de contradictoriu şi de aberant încît nici măcar forma de guvernămînt nu e limpede? Şi, pe deasupra, aceasta n-ar putea fi schimbată decît pe cale revoluţionară, dacă tuturor românilor le-ar trece prin cap să treacă de la republică la monarhie! Cum poate fi numită o clasă politică în interiorul căreia, cu o constanţă remarcabilă, tensiunile şi conflictele din interiorul aceleiaşi tabere sînt mai violente decît cele întreţinute cu tabără adversă? Cum naiba poate fi numită această bandă de politruci care, în materie de funcţie supremă în stat, n-a fost în stare să ne ofere decît un înalt demnitar bolşevic nici măcar reciclat ca lumea, un profesoraş de bună credinţă, dar mediocru pînă la ultima fibră, şi un incult, cu gura spurcată, dar care, provenit din aparat, ca şi ceilalţi, îşi imaginează că ar fi Sfîntul Gheorghe ucigînd balaurul comunismului?! Dar care găseşte suficienţi intelectuali – de n-o fi exagerat cuvîntul! – care să-l aplaude, linguşească şi promoveze! Şi nu toţi pentru avantaje şi sinecuri, unii din pricina obiceiului de care se scapă greu, alţii din masochism, iar ultimii „că aşa e la modă”! Păi, atunci, cum să nu-l vozete „popor, prostime”, dacă domnii ăştia cu carte susţin că e bun, că e mare şi tare ca Ştefan cel Mare?! Mai ales că, în materie de adversari, celalaltă cloacă a clasei politice îi expediază pe băiatul bun la toate, dar transparent ca sticla, fără pic de conţinut, şi pe cel atît nimerit poreclit de Ion Iliescu? Iaca, o mai nimereşte şi bătrînul bolşevic cîteodată!
Tortul pe colivă, cel puţin pe moment, este pus de asumarea răsunderii guvernamentale pentru trei pachete de legi importante, dar pline nu doar de contradicţii interne şi aspecte neconstituţionale, cum a sesizat deja Consiliul Constituţional, dar şi de sute de erori de limbă română strămoşească, după cum poate observa toată lumea! Ceea ce ar explica oarecum logic şi tentativa de desfiinţare a Institutului Limbii Române – exista riscul clar ca străinii să înveţe limba străbunilor mai bine decît legiuitorii noştri! Iar asta face pandant perfect cu discursul în Parlament al locatarului de la Cotroceni – dacă închideai ochii şi ascultai numai vocea, aveai senzaţia că a înviat Tătuca! Asta avem după douăzeci de ani – în locul unui singur idiot cu soaţa sa, care ştiau şi făceau totul, o puzderie de idioţi de calibru mai mic, dar care sînt în stare să facă aproape la fel de mult rău. Noroc că, prin efort propriu, parcă împotriva idioţilor care ne guvernează, societatea aceasta bolnavă a reuşit să-şi creeze anumite insule de normalitate, zone de autonomie – economică, culturală, de loisir etc – în care lucrurile par să se desfăşoare după regulile unei lumi care ar putea fi cea viitoare. Dacă nu vor fi sufocate de bravii noştri politruci, dacă vor avea putere de iradiere… Pentru că singura şansă de ameliorare a clasei politice este renaşterea – de fapt, naşterea, prima tentativă a fost un avorton! – societăţii civile. Dacă nu, nu!
15 – 18 Septembrie, în Iaşi
