Amintiri din viitorul nostru catastrofic
Teoretic, acesta este un text despre un nou serial de la AXN*. Practic, nu e, deşi cea mai mare parte a lui cu asta se ocupă. Pe undeva, e despre Traian Băsescu şi Alex Leo Şerban. Recunosc, însă, că-n alte părţi face vorbire despre Joseph Fiennes şi Horia Roman Patapievici. Mă rog, aţi înţeles ideea: citiţi-l neapărat!
Unu
Dacă ai afla, accidental şi fără nici un dubiu, ce-ţi rezervă viitorul, ce-ai face? Ce ţi-ar trece prin cap, omeneşte vorbind, dacă chiar ai şti? Să presupunem că nu te cheamă Carl Sagan. Şi că – printr-un bizar fenomen global, care implică, probabil, nişte fizică cuantică şi mult determinism – mîine îţi pierzi brusc cunoştinţa, timp de 137 de secunde. Interval în care nu stai degeaba, zăcînd cu nasul spart în parbriz. Faci un consistent salt temporal, ca un cangur atomic dintr-un univers paralel: te vezi peste exact şase luni, într-un fragment de două minute şi 17 secunde din viitorul tău pe termen mediu. Trăit convingător, la persoana întîi, ca şi cum ai fi deja acolo.
Ce faci, aşadar, aflînd că peste şase luni te trezeşti lîngă o altă femeie, pe care n-o cunoşti şi care are are o poftă nebună să facă o ecografie 3D? Că eşti implicat într-un grav accident de maşină, care încă nu s-a întîmplat? Că-ţi schimbi nejustificat job-ul şi oraşul, îţi cumperi din senin cîine şi verighetă, că eşti fundamental nefericit? Ce te faci dacă – pentru a da un exemplu decisiv – cele 137 de secunde de salt temporal se soldează, în cazul tău particular, cu două minute şi 17 secunde de întuneric absolut? Ce înseamnă asta, cu exactitate ştiinţifică, necruţătoare, care nu îngăduie iluzii, poezie, speculaţii? Înseamnă numai şi numai că viitorul tău nu bate pînă acolo şi că, deci, tocmai ai aflat cît n-o să trăieşti?
Un tip inteligent sau pur şi simplu disperat ar emite imediat un set nou de întrebări filosofice de fugă, care vorbesc despre liberul arbitru şi, foarte probabil, găurile negre de tipul Kerr. Cum poţi să schimbi viitorul care deja s-a întîmplat? Ce trebuie să faci pînă atunci cu tine, cu mama ei de viaţă? Ce fluture ar trebui să calci urgent pe cap, ca să schimbi ireversibil istoria? Şi de unde dracu’ iei fluturi în noiembrie? Apoi, mai e o chestie: cît de departe poţi fugi de destinul ăla implacabil, în ciuda cîtorva secole de civilizaţie elenă şi a părinţilor, care te aşteaptă duminică la masă? În ce ţară, pe ce continent nebulos şi fantastic, unde poţi face exact ce vrei cu viitorul tău despre care nişte entuziaşti îţi repetau cîndva, demult, că e eminamente promiţător? Şi, extrem de important, pînă cînd fugi?
Doi
Ei bine, nu sînt un tip atît de interesant. Şi nu mi s-a întîmplat nimic notabil în luna asta de campanie electorală, care a decurs previzibil, ca o revoluţie într-o sală de bingo. Dimpotrivă: e tema unui spectaculos (în sensul în care obişnuia să fie spectaculoasă prima serie din Lost) serial de ficţiune pe care a început să-l difuzeze AXN România: FlashForward (2009), produs de HBO Entertainment şi ABC Studios. O dramă SF cu o premiză interesantă (firesc: scenariul e bazat pe romanul omonim al multipremiatului scriitor canadian Robert J. Sawyer).
Într-o bună zi, întreaga umanitate îşi pierde pentru puţin timp cunoştinţa, la exact aceeaşi oră. Evident, evenimentul se soldează cu vreo 20 de milioane de morţi, întrucît, logic, pe unii “blackout”-ul îi prinde pe autostradă, pe alţii – în apă şi, probabil, pe cei mai mulţi la muncă, unde, oricum, e foarte periculos să te duci din principiu! Din fericire, la ora catastroficului eveniment cuantic, în China era noapte. În caz contrar, am fi vorbit despre un genocid chiar mai mare decît Titanic, Independence Day şi ultimul Rambo la un loc. Ei bine, în cele 137 de secunde de colaps, umanitatea îşi vede, străfulgerînd, viitorul, aşa cum arată el peste şase luni. Consecinţele?
Dezamăgitoare pentru cinefili, acceptabile pentru cinefagi. Plecînd de la premiza că nimeni, nici măcar Patapievici, nu mai are azi timp de pierdut cu întrebările filosofice pe care le lansează uneori ştiinţele exacte (şi că, aparent, în America numai creatorii excepţionalului Mad Men mai au tupeul se se întrebe ce se-ntîmplă în capul unui personaj), producătorii serialului se concentrează asupra răspunsurilor. Alea pe care le caută, evident, FBI-ul. Şi pe care, ştim cu toţii din filme, nu-l interesează (ca pe unii, cei mai plicticoşi dintre noi) ce este omul. Îl interesează ce e criminalul şi cine este el.
Atunci cînd răspunde, totuşi, unor dileme fireşti ale omului zgîlţîit de o buclă temporală, FlashForward o face aspru, din topor, cam cum s-a descurcat Constantin Ninel Potîrcă în campanie, pe partea economică. Şi, fără excepţie, de cinci-şase ori pe episod, declinînd în neştire paradoxul, îngroşînd pînă la refuz explicaţia lui, ca să-ţi intre bine în cap despre ce e vorba. Am aflat, astfel, că în engleza de la Hollywwood există mai multe moduri de a spune că “Al Gough s-a sacrificat pentru a dovedi că putem schimba viitorul”. Şi că nici unul dintre ele nu beneficiază de o replică de bun simţ a vreunui personaj cu creierul pe deplin funcţional: “Ştiam din cărţi că se poate. Nu văd de ce Al a trebuit să fie atît de bou să se sinucidă pentru a demonstra încă o dată chestia asta!”. Dacă nivelul teoretic al discuţiei vă satisface, după două-trei dezbateri electorale (şi, la rigoare, nu văd de ce n-ar face-o) sau după zece ore de muncă în stilul capitalismului sălbatic, consacrat de Chaplin în Modern Times (1936), atunci da: vă recomand FlashForward.
Exploziile sînt superbe! Dacă mănînci un sandviş cu multe sosuri şi nu eşti foarte atent la acţiune, suspansul funcţionează impecabil. Iar dacă dai volumul suficient de tare, nu mai auzi cum scîrţîie scenariul. Joseph Fiennes (băiatul ăla din Shakespeare In Love, despre care am convingerea că, după două ore de filmare, face febră musculară la ridurile de pe frunte) depune eforturi supraomeneşti să ne convingă că e un fel de actor. În fine, deşi reţeta e consacrată definitiv de nişte case mai mari (din fericire, există trimiteri explicite la Lost, astfel încît serialul cultivă un aer de omagiu, nu furăciune), există cîteva idei interesante. Acum mă gîndesc, însă, că e posibil să fi văzut un stol de păsări căzînd secerat din cer (care îmi place să cred că simbolizează aplecarea fiinţei umane asupra efectelor 3D) şi în CSI New York.
Şi ceva
Să presupunem, în concluzie, că nu te cheamă Carl Sagan. Ci doar Ionescu, Vasilescu sau cutărescu. Că mîine îţi pierzi brusc cunoştinţa, cazi în cap şi-ţi vezi viitorul. Două minute şi ceva de viitor implacabil, suficiente să-ţi faci o idee, că d-aia eşti băiat deştept. În mai 2010, te trezeşti acasă la tine, lîngă o femeie pe care n-o recunoşti (mă rog, nu c-ar fi prima oară). În rest, totul e cumplit de familiar, cu unele circumstanţe agravante, ca în cazul pulovărelor proaste, care, după o vreme, încep să se scămoşeze. Acelaşi teanc de note de plată, dublat însă de un maldăr de resentimente de ordin teoretic, care dăunează grav ficatului; aceeaşi ţară ştiinţifico-fantastică, dar cu-n buget care nu mai permite efectele speciale; în fine, aceeaşi concluzie perfect dezarmantă că timpul tău a trecut degeaba, coborîtă însă mult, în stomac, acolo unde se simte frica şi se cuibăresc toate catastrofele.
Deschizi televizorul. La B1 vorbeşte preşedintele Băsescu, acuzîndu-i nervos pe moguli că au destabilizat matematica, fizica şi economia; descoperind, senin, al cincilea mod de a spune că vom trăi bine peste 15-20 de ani. Închizi ochii şi încerci să vizualizezi viitorul ăsta luminos, despre care vorbesc acei scriitori SF care n-au tupeu să inventeze extratereştri chitiţi să ne radă de pe faţa pămîntului. Ei bine, poate din cauza concentrării extreme sau, foarte posibil, datorită unei găuri de vierme în care intri laolaltă cu ţara, atunci se petrece cel mai bizar fenomen din analele mecanicii cuantice! Aflîndu-te, repet, în mai 2010, îţi pierzi din nou cunoştinţa şi execuţi un alt salt temporal, fulminant, de data asta peste 15-20 de ani! Acum, nu mai e nici o femeie lîngă tine, nu c-ar mai folosi la ceva. Sau poate că e (te avertizez, însă, că previziunile oamenilor de ştiinţă sînt sumbre). Oricum, n-ai avea cum s-o vezi. Pentru că e întuneric absolut.
19 noiembrie 2009
*FlashForward / Amintiri din viitor (Nick Gomez, David S. Goyer, Bobby Roth, Michael Rymer, 2009); cu: Joseph Fiennes, John Cho, Jack Davenport etc; sezonul 1 se difuzează la AXN sîmbăta, începînd cu ora 21:10.
P.S. Profit de prilej pentru a vă spune că tocmai am primit un mail de la Alex Leo Şerban, care începe cu “!hola, hombre! soy a buenos aires, que me gusta muchissimo :)”. Vizionare plăcută.
