Andrei Cornea, excelent. Pleşu, previzibil
Două chestii mi-au sărit în ochi din Revista 22, numărul de săptămîna asta. Mai, întîi, excelentul articol al lui Andrei Cornea care atacă dur teocraţia cu faţă şi miză mediatică din Romania. După atîta plîns ipocrit, medalii basesciene şi o lălăială bisericească unanimă, în sfîrşit am citit ceva clar, ferm. M-a enervat teribil tot circul cu înaltpreasfinţiţi, multpreafericiţi, extraordinar de fericiţi şi compania (apropo, mi se pare o indecenţă să pretinzi unui cetăţean al acestei ţări să-i spună cuiva fericit, înălţime, alteţă sau mai ştiu eu cum – dacă eşti bisericos spui, dacă nu, nu). Ba chiar, ieri, vedeam un nene, Ploieşteanul pe numele lui, răţoindu-se la Dinescu, „educat la şcoala de cadre”. Aşa tupeu nu poate primi grad de sfinţenie.
Articolul lui Cornea înseamnă o gură de aer şi pentru că depăşeşte ecuaţia „Teoctist, controversat sau nu”. Controversată e reacţia din spaţiul public românesc, religiozitatea subită, privirile smerite ale comentatorilor, închinăciunile lui Băsescu sau, mai ales, Iliescu. Cornea spune că România devine încet şi sigur o teocraţie, altfel n-ar putea explica gestul lui Băsescu de a decora un om pe care îl înfiera prin raportul lui Tismăneanu.
Nimeni nu se pune cu biserica. Politicienii, nici vorbă. Mai rau e că presa priveşte enoriaşul ca pe un „public” şi nu te pui cu majoritatea în astfel de cazuri, faci clipuri şi transmisii sfinţite. Bine, se poate sa fi fost o suprareacţie cauzată şi de seceta de subiecte de peste vară. Dar totuşi, dacă ar fi fost după media sau după politicieni ar fi trebuit sa îngenunchem tot poporul timp de-o săptămînă. Pericolul teocraţiei este iminent, cred în ce spune Cornea, şi pentru că avem un prea îndelungat exerciţiu al ipocriziei în spaţiul public. Dar eu aş numi această boală nu „teocraţie”, ci „majoritarism”, o formă de fanatism fără doctrină.
Stînga după Pleşu
Am mai găsit în 22 un articol al lui Andrei Pleşu despre stînga românească şi stânga unui franţuz, Emmanuel Terray. Îmi place că nu doar Pleşu, ci mai toţi membrii grupului au găsit o etichetă pentru contestatarii lor: sînt comunişti, dom’le. Iar eticheta le-a fost furnizată de un tînăr educat tot după canoane dilematice, Dragos Bucurenci care nu i-a contestat vreodata, doar si-a insusit statutul de marxist. Îţi făureşti un duşman simpatic şi dandy şi îl conteşti cu blîndeţe, cam asta ar fi noua lecţie intelo-păltinişeană. Dar cam atît cu stînga şi dreapta româneşti, folosite inteligent pentru parvenire sau pentru pastrarea dominaţiei culturale. Pleşu îşi ia argumentele din Manifestul PC, nu acordă nici o circumstanţă unei întregi culturi vestice inspirate de marxism şi face glume bune pe seama imbecilitatilor de stinga. Si mie imi place Popper, dar nu pot sa nu-l iau in serios pe Habermas, pe care primul il ridiculizeză teribil. Ce e cu negarea asta în bloc a unei întregi culturi. Mă rog, vineri ar trebui să intrati pe siteul 22 pentru articolele cu pricina si poate mai vorbim.
