Că bine zicea Iliescu, proprietatea chiar e un moft


    MIRA are o campanie împotriva delicvenţei delincvenţei, iniţiativă din care eu am reţinut un spot, cel de mai jos. Nu îmi dau seama dacă este un clip bun sau prost, deşi îmi aduce a clişeu -publicitarii cred ca ştiu mai bine cum se cheamă punerea în scenă a unei acţiuni blamabile, pentru ca apoi învăţătura finală să transmită mesajul corect, pozitiv. Totuşi, mesajul de de încheiere, că “Libertatea ta se termină acolo unde începe libertatea celorlalţi”, m-a făcut să-mi amintesc de câteva momente, legate de situaţia mea locativă, în care le-aş fi îndesat unora clipul ăsta pe gură, să-l viseze noaptea, deopotrivă cu o ediţie cu coperţile cartonate a Contractului social a lui Rousseau, nu ma întrebaţi unde le-aş fi băgat-o pe asta.
    Acum o sa povestesc. Cu nişte bani salvaţi la timp din Bancorex, mi-am cumpărat un apartament în Berceni. Mic, dar era al meu, vorba reclamei. Am stat în el vreo cinci-şase ani, nu mai ştiu. Dacă aş fi putut, m-aş fi mutat după o lună. Crud într-ale vieţii la Bucureşti, n-am ştiut că ăla e un apartament confort doi, cu pereţii ca de mucava, prin care se auzeau până şi gândurile odios de simple ale vecinilor. Am rezistat eroic, în ciuda locatarului surd (pe bune) de deasupra, fan “Iarta-mă”, saru’mâna, doamna Moianu, din cauza lui vă antipatizez atât de sincer şi curat. Deşi mă înecam în nefericirea proprietarului nestăpân pe liniştea casei sale, m-am adaptat: mi-am cumpărat o combină cu boxe puternice, al cărei scop era să combată popularele lu’ vecinu cu Linkin Park sau Samshing Pumpkins. Într-un târziu, am cedat. Veniturile mi se măriseră suficient încât să mă uit în oglindă şi să-mi spun “zboară, puiule, zboară şi nu asculta-napoi”. Am zburat cât m-au ţinut aripile, adică vreo câteva staţii de troleu mai încolo. Parter, confort 1, “bucătărie americană”, spaţios, un parchet minunat, vechi, cum rar văzusem .
    Aşa a început micul meu război de 100 şi ceva de zile. La prima vedere, blocul era liniştit, ca un stup în care albinele sunt nişte pensionari afabili şi discreţi: zum-zum-zum la piaţă, zum-zum-zum la o coadă-două, zum-zum-zum acasă, zum-zum-zum nani, ce mai, un mic colţ de paradis fonic. Asta doar vreo două săptămâni. Într-o seară, tocmai când mă convingeam singur că fata mea de atunci merita să gătesc eu din nou (avea ea alte calităţi), a răsărit maneaua. S-a ivit pe sub uşă, a crescut, mi-a întins nervii, i-a răsucit, i-a umilit, s-a instalat în fiecare ungher al camerei si nu s-a mai lăsat dusă. Degeaba le-am spus, cu duhul blândeţii pe buze, vecinilor de vis-a-vis că nu e frumos ce fac, oamenii erau de-a dreptul pasionaţi. Am recurs până şi la argumentul suprem, că pierd căldură dacă îşi ascultă mizeria de muzică cu uşa deschisă, dar lor nici că le păsa, erau căliţi. Marilyn Manson a încercat şi el să mă ajute, dar fără succesuri, maneaua nu are somn, e neobosită, credeţi-mă.
    În disperare de cauză, prietenii mei în uniformă de la Secţia 15 au făcut de strajă o săptămână la geamul manelei, dar ea nu poate fi închisă pentru tulburarea liniştii publice, poate fi doar amendată, iar maneaua nu plăteşte amenzi din principiu. Nu râdeţi încă de suferinţele tânărului Costin Ilie. Pe când sănătatea mea mintală atârna de un fir de manea, ptiu, de păr, scârbavnica şi-a găsit şi aliaţi. Nişte gândaci mari, negri, chiar zemoşi, veniţi parcă direct din iad pe conducte, s-au găsit să mărşăluiască pe minunăţia mea de parchet vintage. Decizia a fost grea, dar de neocolit: am capitulat. Luând exemplu de la fostul proprietar, am făcut o înţelegere cu stăpânii manelei: să-i pună căluş o vreme, cât să mă piardă de vecin.
    Am plecat departe, nu care cumva să mă găsească maneaua. Nu m-a găsit ea, dar am dat peste fra’su, zis house. Avea ăsta un decibel, ceva de speriat! Obişnuit deja să pierd ruşinos, am mai părăsit o dată câmpul de luptă. Da, proprietatea e doar un moft, nenică. M-am restras să-mi ling rănile şi să-mi ostoiesc sufletul mâhnit de atâtea campanii istovitoare drept în buricul Bucureştiului. E pace, e linişte, e pace. Dimineaţa mă trezesc înconjurat de johny lennoni, Mahatma Ghandi îmi pregăteşte un ceai relaxant de iasomie, fata mea îmi spune copilăreşte, din baierele telefonului sau cu propria-i voce, trezeşte-te, costin, trezeşte-te, costin (încă mă mai trezesc aşa dimineaţa, la fel s-a trezit şi Piticu în teambuilding 🙂 ). Paradisul a pogorât pe pământ… până când evenimente care, cum ar zice Mircea Vintilă, nu au nici o importanţă, m-au făcut să să efectuez un scurt stagiu în Dr. Taberei. Aici, vecinii sunt şi ei oameni. Unul nu a mai încăput în spital şi stă toată ziua acasă, pe balcon, urlând împotriva corupţiei şi a bogaţilor. Taci, parcă ai fi Iliescu, dar el nu închide pliscul neam. Pe scară, un câine, de fapt, Belzebut cu trup de câine, pândeşte în întuneric. Ştie că liftul nu merge, iar eu voi urca pe scări până la etajul trei. El aşteaptă la doi, cu un rânjet sinistru, era să zic pe buze. Eu, v-aţi convins deja de asta, sunt mai mult lover decât fighter, nu am stofă de soldat, nu-mi place nici să fac pe eroul, nici nu i-am înţeles vreodată pe luptătorii kamikze. Aşa că mă plimb.
    Îmi păcălesc orgoliul că noi, eu şi cu el, dacă am vrea, putem merge oricând acasă, dar preferăm să pătrundem misterele Bucureştiului by night. Orgoliul se preface că mă crede, dar mârâie. Când benzina din rezervor e pe sfârşite, iar orgoliul stă să latre la fel de urât ca animalul din scară, mă întorc. Căţărat pe balustradă, mă imaginez un acrobat celebru, care tocmai execută un număr mortal. Închipuitul de mine ajunge acasă tremurând de draci, de adrenalină, de frică. Aş ucide câinele, dar mi-e milă, totuşi. În schimb, nu am pic de compasiune pentru vecinii de la doi care, deşi ştiu că este o fiară care a capsat jumătate din bloc, hrănesc lighioana pe preşul de la uşă, dându-i astfel de înţeles că acolo e locul lui.
    Mă întorc în edenul spaţios din buricul târgului, norocul meu că e încă liber. Ghinion, între timp, preoţii de la mănăstirea care îmi creşte sub fereastră (ştiu, o să ziceţi că e mişto să stai peste drum de nemurire), au avut revelaţia că Dumnezeu îi aude mai bine prin boxe de mare putere. Paradisul e pierdut. Pentru totdeauna. Închid ochii, îmi îndes degetele în urechi şi le strig tuturor celor amintiţi până acum, cu taxă de copyright plătită la colegul Istodor, mori, surdule-care-eşti-destul-de-zgârcit-încât-să-nu-ţi- cumperi-un-aparat-auditiv, mori, manelistule-care-ti-asculti-scarboseniile-cu-usa-de-la-apartament-deschisa, mori-houserule-cu-parintii-plecati-la-munca-in-strainatate-si-cu prieteni-multi, mori-iubitor-de-fiare-turbate, mori-popă-afon-şi-exhibitionist-Doamne-iartă-mă. Muriţi! Muriţi! Muriţi! Apropo, despre ce vorbeam când m-am apucat de scris?

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here