Cât costă un jurnalist răpit în Irak şi cât am plătit noi
Majoritatea ţărilor din lumea asta, când nu pot să îşi elibereze cetăţenii luaţi ostatici prin operaţiuni speciale, au două opţiuni: fie îi lasă să moară, fie plătesc. Majoritatea plătesc, pentru că se creează mare emoţie în ţară când moare câte un ostatic pe undeva. Normal.
De fiecare dată, însă, statul respectiv susţine sus şi tare că nu a plătit nici un cent pentru a-şi aduce acasă cetăţenii. Şi asta e normal, pentru că, dacă se află, numărul răpirilor va creşte, din cauza doritorilor de recompense din ţări nesigure, care pot cu uşurinţă să îşi cumpere un kalaşnikov. Aşa au spus şi autorităţile române când au fost eliberaţi cei trei jurnalişti din Irak. Aşa au spus însă şi francezii, şi italienii şi nemţii. Or, dezvăluirile jurnalistice ne arată că realitatea stă altfel.
Spre exemplu, vă amintiţi că în aceeaşi celulă cu răpiţii noştri, răpitorii din Irak o ţineau şi pe o jurnalistă franceză, Florence Aubenas? Franţuzoaica s-a împrietenit cu ai noştri şi, după fericitul deznodămând, chiar a participat la nunta lui Mişcoci. Cât credeţi că au plătit francezii aceloraşi răpitori ca şi în cazul nostru, pentru Aubenas? Zece milioane de dolari, conform unor documente ale autorităţilor irakiene implicate în negocierea eliberării ostaticilor şi obţinute de prestigiosul „Times”.
Preţurile altor ostatici? Christian Chesnot şi Georges Malbrunot, 15 milioane de dolari, la pachet. Italianca Giuliana Sgrena a costat Roma şase milioane de dolari. Acestea erau sumele care se plăteau atunci,prin 2004-2005. Ulterior, preţurile au mai scăzut, deoarece şi răpirile deveniseră mai dese.
Presa occidentală a scris chiar la eliberarea jurnaliştilor români, în 2005, că s-ar fi plătit o răscumpărare. Nastasiu zice că 13-14 milioane, din care patru milioane de dolari ar fi dispărut pe drum. Păi, dragi compatrioţi, înseamnă că ne-am scos jurnaliştii foarte ieftin! Dacă pentru Aubenas, aceloraşi răpitori, francezii le-au plătit 15 milioane, iar noi am plătit, deci, pentru trei jurnalişti, vreo nouă-zece milioane, înseamnă că suntem foarte buni negustori. Probabil că negociatorii noştri le-or fi băgat irakienilor textul cu „ştiţi, noi suntem o ţară mai săracă, n-avem bani…” sau pe ăla cu „luăm trei, făceţi-ne un discount, iar una e femeie, pentru voi nu face nici cât o cămilă”, sau chiar pe ăla cu „prietenia istorică româno-irakiană, noi v-am dat tractoare…”.
