Ce să fac, nu mi-a plăcut Sabin Bălaşa


    Nu numai pentru că i-a pictat pe Ceauşeşti ca pe nişte îngeri. Acesta era stilul lui şi el, măcar, nu s-a dezis niciodată de acele picturi. Pur şi simplu nu-mi plăceau lucrările sale. Un tablou de Bălaşa îl recunoşti imediat. Viziunile sale ascensionale, care îi făceau fericiţi pe cei care se voiau ipostaziaţi de Bălaşa, ca şi pe cei care voiau un tablou sau o frescă de el mi se păreau parodiile involuntare ale unui prizonierat stilistic în care Sabin Bălaşa se simţea bine. Îşi apăra pictura cu o agresivitate bine marcată verbal. Iar faţa lui mirat-contrariată îl ajuta să pară atacat pe la spate de liota unor detractori care aveau ceva personal cu el. După 1990, n-a şomat, dimpotrivă. Pictorul preferat al familiei Ceauşescu a devenit pictorul preferat al lui Irinel Columbeanu. A făcut pictură murală la ASE şi la Universitatea din Iaşi, iar în paralel s-a plîns că e persecutat de inamicii artei sale. Adevărul e că dacă pînă în decembrie 1989 îţi permiteai să declari că nu-ţi place Bălaşa, dădeai în echivalentul plastic al familiei prezidenţiale. După 89, continuatorii megalomaniei ceauşiste în forma democraţiei miluite de totalitarism şi a capitalismului cu rude la Securitate şi în fostul CC al PCR au văzut în Casa Poporului şi în Sabin Bălaşa reperele unei schimbări care păstrează fondul vechilor reguli. Aşa că în timp ce naivii atacau pictura de curte a lui Sabin Bălaşa, tot ei, fără să ştie, îi ridicau cota secretă şi făceau din el un pictor rîvnit de noua nomenclatură şi de liderii universitari care, la adăpostul unei autonomii a democraţiei, şi-au păstrat solzii unui ceauşism mafiotic. Ar fi o tîmpenie sa-l acuzi pe Sabin Bălaşa că s-a adaptat. Fiindcă el a rămas acelaşi. Cei care i-au comandat lucrări după 89 sînt de vină că nu i-au lăsat un moment de reflecţie şi de căutare de sine, ci l-au obligat să rămînă prizonierul unei formule care nu mai putea produce decît autopastişe.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here