Coca fara Cola (2)…
Ramasesem blocat, dimpreuna cu Florin si o pereche de sud-americance mai disperate decat noi, pe aeroportul din Iquitos. Dupa o vreo ora de asteptare, era clar ca nici Auckoo si nici ghidul lor nu-si vor mai face aparitia, asa ca va trebui sa ne descurcam singuri.
Le impartasim colegelor de suferinta planul B: luam cate un moto-taxi si ne regrupam la crasma lui Gerald, Yellow Rose of Texas. Nu e doar singurul loc pe care-l cunosc dupa nume (cu Gerald, un texan domol dupa vorba, aspru dupa port, chiar vorbisem inainte la telefon) dar, foarte probabil, si cea mai buna sursa de informatii, atat despre hoteluri, cat si despre Aukcoo.
Oferte de moto-taxiuri – cate vrei. Interesant de Yellow Rose of Texas nu stie nimeni, dar cand pomenesc, accidental de Gerald, toata lumea pare sa-l cunoasca. Nu e o intamplare. Aveam sa descopar ca aici, ca la tara odinioara, importanti sunt oamenii, nu institutiile. Nu mergi la magazin, mergi la Gica. Nu mergi la frizerie, mergi la Fanel sa te tunda. Negociez cu unul mai simpatic un pret care-mi pare decent (adica jumatate din cat ceruse). Dupa ce batem palma, insa, ma apuca remuscaturile duhului launtric: prea repede cedase. Instinct corect, dar tardiv. Mai tarziu aveam sa aflu ca platisem dublul tarifului normal pentru o calatorie aeroport – centru. Motocicelete in general si moto-taxiurile in particular reprezinta in Iquitos principalul mijoc de transport. Datorita izolarii orasului in mijlocul junglei, importul de masini e un lux pe care putini si-l pot permite si si mai putini il gasesc rentabil. Pe buna dreptate – la ce bun o masina cand ai la “dispozitie” doar cateva zeci de kilometri de drumuri, dupa care sfarsesti fie in Amazon, fie in jungla?
Zgomotul provocat de o asemenea armata de motociclete e infernal, circulatia se face roata la roata si singura regula de circulatie care se respecta e culoarea semaforului. Curand.aveam sa intelegem de ce. Cand un zid de motociclete ia startul pe culoarea verde, a incerca sa “trisezi”, strecurandu-te pe rosu dintr-o alta directie, echivaleaza c-o sinucidere, indiferent daca esti motociclist sau pieton. Deocamdata, insa, atat eu cat si Florin suntem prea fascinate de spectacol pentru a ne mai gandi la atceva. Ne imbibam de senzatii – mirosul gazelor de esapament, injuraturile in spaniola, casele de chirpici, tarabele vanzatorilor ambulanti – totul ni se pare interesant. Mult-asteptata aventura a inceput in sfarsit – la ce bun sa te mai enervezi ca n-ai ghid si nici unde dormi la noapte?
Cand ajungem la Yellow Rose of Texas suntem atat de fericiti ca nici macar o dubla dezamagire nu ne mai poate diminua entuziasmul. Din cate inteleg vorbind prin semne cu chelnerii, Gerald a plecat deja la culcare, asa ca nici o sansa sa gasim pe cineva care sa ne indrume spre un hotel decent, iar sud-americancele noastre stramba din nas la gandul de a lua cina pe terasa asezata in mijlocul strazii. Vor inauntru, la aer conditionat. E clar nepotriveala de caracter, asa ca le lasam in plata Domnului si a ospatarilor. Noi ramanem pe strada, Florin cu o mana pe rucscac (gratie companiei aeriene, am fost scutit de grija asta) si cu ochii pe vanzatorii ambulanti care ofera orice, de la tigari la artizanat amazoniana (sau cum i-o fi zicand).
Bem o bere Iquitenia servita in alte sticle de lemn si ne simtim domni. Comandam ce are Gerald mai bun – crochete de aligator si friptura de animal din jungla (cel putin asa speram din cate mai vorbim cu chelnerii). Cam piparate preturile, da’ nu vine omul in fiecare zi la Iquitos. (A doua zi, aveam sa descoperim, cincizeci de metri mai jos, o alta crasma pe malul Amazonului, cu preturi la jumatate. Trai nineaca.) Uitandu-ma in jur in asteptarea comenzii, observ un semn de internet-café si ma gandesc sa-l incerc. Ideea avea sa se dovedeasca mai mult decat inspirata. Douazeci de minute dupa ce-i scriu un e-mail lui Aukcoo, omul isi face aparitia pe terasa.
Il recunosc din pozele de pe internet. Ceea ce e mai interesant, insa, e ca ma recunoaste si el, desi habar n-are cum arat iar terasa e plina stup de straini. Vine direct la masa noastra si ma interpeleaza: “Alain?”. “Alin” zic eu. Pentru americani, ca si pentru francezi, Alin suna a nume de femeie – Alinne. Aukcoo insa nu rade. “Alin”, repeta, si devine al doilea american pe care l-am intalnit capabil sa-mi pronunte correct numele de la prima incercare (primul a fost o profesoara din Missouri). Dam mana, ii fac cunostiinta cu Florin si ma-ntreaba daca poate sa-si comande o bere pe banii nostril. Poate, de ce nu? Suntem oricum fericiti ca am reusit sa ne gasim. “Aukcoo!” striga un moto-taximetrist trecand pe langa noi. “La vida loca!” urla Aukcoo, drept raspuns. Schimbul asta de replici aveam sa-l aud repetat de nenumarate ori, atat in Iquitos, cat si pe Amazon.
Omul e, fara doar si poate, un personaj care-si cultiva nebunia cum altii isi cultiva trandafirii. E greu de categorizat. La un moment dat aveam sa-l denumesc un “Zorba de Amazon”, dar ambele caractere ar avea de pierdut prin comparatie. Aukcoo nu-i Zorba – nici macar nu stie cine e personajul. N-a citit nici cartea si n-a vazut nici filmul. Aukcoo e Aukcoo – un american usurel mitoman si usurel sarit de pe fix care se simte in jungla ca pestele-n apa si-n oras ca un cui in talpa. “May I?” ne-ntreaba cand vedem ca nu putem razbi portiile uriase asezate in fata noastra. Cand primeste binecuvantarea incepe sa infulece ca si cum n-ar mai fi nici o zi de maine. La sfarsit ragaie si-si aprinde o tigara. Ma gandesc cum ar reactiona un american normal in fata unui asemenea spectacol. Noroc ca suntem romani, asa ca nu ne socam prea tare.
“Bun”, zice, “care-i planul?” Il privesc nauc. “Care-i planul?” Pai planul, stabilit prin e-mail, era sa faca el mai multe planuri si sa ne prezinte variantele, urmand ca noi sa alegem. Ii spun ca ne-am gandit sa mergem la nord, la indienii Mayonara, oamenii-pisica. “Ntt” – zice, scobindu-se-ntre dinti. “Asta nu se mai poate. Wellington, omul meu, e antamat de o companie forestiera iar fara el acolo nu ma bag. Daca vreti insa sa studiati Amazonul…” Incepe o poveste despre serpi, pasari, viermi, biologi care au venit sa descopere ne-descoperitul in Amazon, s.a.m.d. Simt ca e timpul sa pun piciorul in prag – si-l pun cu toata fermitatea pe care-o pot strange din strafundurile sufletului: “Aukcoo”, zic, “am cheltuit o gramda de bani pentru a ajunge aici. Suntem dispusi sa mai cheltuim inca o gramada. Nu ne baga insa bullshit pe gat. Nu suntem tursiti americani. N-avem planuri sa vedem delfini roz sau anaconda de zece metri. Nu suntem oameni de stiinta. Nu ne uitam dupa ceva anume. Ne uitam dupa aventura.”
Rade cu pofta. Cred ca am trecut testul (in treacat fie spus, ma gandesc ca pana si infulecatul resturilor din farfuriile noatsre sau ragaielile au fost tot un fel de test). “OK”, zice. “Si-atunci care-i planu’?” “Planu’”, zic, “e sa ajungem in jungla pana acolo unde nimeni n-a mai ajuns.” Nu mia rade. Ma priveste pentru cateva secunde bune fara sa clipeasca. Ma simt cum trebuie sa se fi simtit sclavii negri cantariti din ochi de catre potentialii cumparatori, numai ca acum noi suntem cei cu banul. Ce fel de sclav e ala care-si cantareste din ochi viitorul stapan? American de-as fi, mi-as tranti caciula de pamant si-as spune ca “the deal is off”. Nu sunt insa intr-atat de american. Inca. Nu clipesc nici eu.
Am practica la chestia asta de cand aveam sase ani. Mi s-a intamplat prima data cand am mers la tuns. Imi placea la frizerie. Erau difuzoare vechi in care se difuza muzica la fel de veche, si mi-a placut dintotdeauna sa mi se umble prin par. Aproape torceam cand am surprins privirea barbatului din scaunul alaturat. Acum banuiesc c-a fost un accident, atunci, insa, mi s-a parut ca acea incrucisare a privirilor era intentionata. Am plecat, din reflex, ochii, dupa care m-am surprins suparat pe mine insumi. De ce mi-am intors, la urma urmelor, privirea? Eram doar un copil de sase ani care nu avea nimic de ascuns, nimic de care sa-i fie rusine, nimic care sa-l impiedice sa priveasca un alt om drept in ochi. Nu cunosteam pe vremea aceea expresia “spuma marilor!”, dar daca as fi stiut-o, as fi folosit-o fara doar si poate. Ce spuma marilor? Nu-s om? De ce sa-mi place privirea? Asa ca data urmatoare cand privirile ni s-au intersectat, m-am tinut tare. S-a tinut si omul, cat s-a tinut, dupa care, fie din oboseala, fie din plicitiseala, fie din rusine, si-a schimbat privirea. Eu m-am simtit in al noualea cer.
In al noualea cer m-am simtit si cand Aukcoo, dupa veun minut de privit drept in ochi insfaca singura bere ramasa pe masa si zice sec: “Se face si asta. Mergem la sud, pe Ampyiacu, Raul Otravit. Plecam maine seara.” Ii spun ca inca n-am rucsacul, ca, de facto, omnia mea mecum porto, ca ne-am mai dori macar o zi pentru adaptare.s.a.m.d.. E neinduplecat. “ Plecam maine seara”, zice, “iar daca nu-ti recuperezi maine rucsacul, ti-l trimite Delicia la Pevas”. Delicia e nevasta-sa si arata precum ii zice si numele – delicioasa si cu vreo treizeci de ani mai tanara. Au impreuna doua fete, nu vorbeste engleza si, conform spuselor lui Aukcoo, a incercat o data sa-l impuste, intr-o camera de hotel in care Aukcoo consola o turista. El se jura ca nu fura, eu ma prefac ca-l cred. E mandru ca in sfarsit i-a obtinut un permis de port-arma dupa ce-a invatat-o sa traga “cum se cuvine” cu pistolul. Sa fie primit.
“Cum vreti sa dormiti?” – ne-ntreaba. “Ieftin si cu baie comuna, sau mai scump si cu aer conditionat? Diferenta e de vreo 30 de dolari pe noapte, de caciula.” Alegem varianta a doua, pe principiul unde a intrat mia intra si suta si mai tihnit e un part tras in intimitate decat unul in public. Asa e. Dar, mai cu seama, asa va fi fiind la intoarcerea din jungla dupa ce vom fi experimentat ayauasca. Nu-mi pot imagina cum as fi putut supravietui unei asemenea nopti fara o “privata”. (Va urma)
