Cum o fi să nu fi prins comunismul?
Culmea, sunt adulţi! Copiii ăştia de 20 de ani, pe care i-am văzut în reportajele despre sărbătorirea a 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, şi care au pictat zidul din piese de domino din capitala Germaniei, sau care au ridicat replici ale Zidului la Varşovia, nu ştiu ce înseamnă să trăieşti sub comunism. Vorbesc despre Războiul Rece cum vorbim noi, ăştia mai mari, despre al doilea război mondial. E bine că vorbesc, că află, că învaţă. Iar cei care au trăit sub comunism, trebuie să vorbească, să scrie, să facă filme despre asta. Trebuie să ne asigurăm că nu se va repeta. Never again! Aşa cum zic cei care au supravieţuit Holocaustului.
Am spus-o întotdeauna: eu mă bucur că am prins o perioadă din viaţă sub comunism. Am prins suficient de mult cât să ştiu despre ce este vorba, suficient de puţin încât să nu îmi distrugă viaţa. Mai ales că nu aş fi avut un dosar prea comod, cu unul dintre părinţi fugit din ţară. Poate că pe vremea aceea sufeream mai mult de lipsa de ciocolată, decât de lipsa de libertate de expresie. Dar, privind înapoi, îţi aminteşti teama părinţilor şi a bunicilor de a vorbi deschis, de a nu rosti ceva ce ar putea fi repetat de copil la şcoală. Îţi aminteşti de Europa Liberă ascultată în surdină. Şi ştiu cât de uşor este, într-un astfel de regim represiv, să speli creiere. Mai ales pe cele tinere. Îmi amintesc că ajunsesem să mă îndoiesc de cuvântul alor mei, în faţa propagandei oficiale. Pe teme copilăreşti, temele care mă preocupau atunci. Îmi povestea bunica de vremurile dinainte de Război, când existau magazine pline de carne, ciocolată sau orice altceva? Ajunsesem să cred că s-a ramolit, pentru că nu puteam crede că există aşa o minunăţie. Sau chiar începuseră să îmi placă manifestările artistice pionereşti în care era preamărit partidul. Pentru toate aceste motive, aş face tot posibilul ca istoria să nu se repete. Şi tot pentru aceste motive nu pot să fiu încântată de miracolul economic chinezesc, de exemplu, aşa cum sunt alţii. O ţară în care cenzura persistă nu are ce căuta între modelele de dezvoltare. Iar libertatea o apreciez şi mai mult după ce am vizitat o ţară în care cultul personalităţii trăieşte în forme familiare nouă acum douăzeci de ani, cum este Turkmenistanul. Aşa că…never again!
