Noapte bună, maestre!
Ce actor am pierdut azi, Dumnezeule! Ce parte din noi înşine a murit azi împreună cu el ! Şi pentru mine speranţa de pînă în ultimul moment că va dribla moartea cu una dintre glumele lui. Pentru Gheorghe Dinică ar fi trebuit inventat un superlativ special care să-i însoţească numele. La fel cum ar fi meritat premii de interpretare la toate marile festivaluri de film ale lumii. Dinică a înnobilat şi a dat firesc şi geniu filmelor în care a jucat, iar pe scenă era cald şi copleşitor şi incomparabil. De dragul lui mă duceam să văd filmele unor regizori pe care nu-i agreez şi tot de dragul lui ţin şi azi în ochi de bine pelicule debile artistic salvate de prezenţa lui. Nu pentru că Dinică umplea ecranul atunci cînd apărea, nu pentru că Dinică aducea insule de firesc şi de mare autenticitate umană în filme cu scenarii căznite, ci pentru totdeauna uluitoarea lui intuiţie artistică şi pentru versatilitatea lui actoricească nepusă, din păcate, în valoare atît cît ar fi trebuit. L-aş fi văzut Regele Lear şi, pînă la 50 de ani, Hamlet, am regretat că n-a fost şi Titircă Inimă-Rea în Noaptea furtunoasă şi Caţavencu în Scrisoarea pierdută. Ar fi putut fi un cu totul şi cu totul alt Hagi Tudose decît Constantin Rauţki şi un incomparabil Prospero în Furtuna. Avea dreptate să se irite atunci cînd era asemănat cu De Niro, chiar dacă o făcea cu umor. Deşi nu făcea caz de valoarea lui, Gheorghe Dinică ştia ce statură artistică are. L-am văzut de cîteva în ultimii ani într-un hipermarket, împreună cu soţia sa. Avea acel zîmbet fin şi înţelegător şi uşor timid pe care i l-am văzut pe scenă doar atunci cînd ieşea din pielea personajelor sale şi redevenea Gheorghe Dinică la sfîrşitul spectacolelor. Noapte bună, maestre!
