Daniel Barbu: "Unii intelectuali s-au aliat cu Traian Băsescu din insensibilitate democratică. Detestă democraţia"
Daniel Barbu e unul dintre cei mai puternici şi inovatori intelectuali români. Dar nu respectă un anumit tipar de discurs care să îl facă şi foarte popular. Face parte din matricea „incomodului”. Veţi vedea şi după interviul pe care mi l-a acordat că puţini oameni se pot lăuda că au ieşit „bine”. Cel mult, unii se vor putea lăuda că nu au ieşit foarte rău. Cu Daniel Barbu poate veţi gusta adevărata voluptate a activităţii numite „a vorbi politică”. Logică de fier, observaţii ingenioase. Altceva decît ce auziţi la televizor.
Asta mi-a fost şi intenţia cu toată seria de interviuri pe care o fac şi o voi continua pe VoxPublica. Să vorbim ceva mai aşezat, să auzim argumentele oamenilor pînă la capăt. Daniel Barbu, autorul unor cărţi de referinţă în ştiinţele politice româneşti (cîteva titluri aici), a făcut un „printscreen” realităţilor politice româneşti. Am încercat să ne ţinem în afara actualităţii imediate care distruge tot farmecul vorbitului despre politică. Şi cred că într-o oră şi ceva de discuţii Barbu a reuşit să rezume interesant cîteva din marile teme care nu se discută destul: maşinăriile de vot, programe de candidat sau slăbiciunea intelectualilor „angajaţi”.
S-a vorbit de multe ori şi de blat politic între cele două partide mari. Funcţionează şi cînd e vorba de alegerea preşedintelui? Adică cele două mari companii electorale funcţionează în concordanţă, nu sînt în competiţie reală?…
Sigur, aceste companii au un sediu social în Bucureşti, au pretenţia că sînt naţionale. Dar nu trebuie să uităm că ele, în fapt, sînt o colecţie – a început sub guvernarea Năstase – de filiale locale, de mici companii. Deci ar fi mai degrabă holdinguri… Ceea ce dumneavoastră numiţi „blat” a fost un sistem de înţelegeri în zonele rurale şi urbane mici după care se desfăşoară procesul electoral. Înţelegerile nu ţin seamă de liderii naţionali ai acestor partide, PSD-PDL-PNL. Ştiu istorii foarte concrete ale unor candidaţi care s-au dus în 2008 în judeţul unde partidul avea un scor foarte bun, sperînd că vor obţine primul loc în colegiul respectiv, şi primarii de acolo le-au spus clar: „ştii, aici mai mult de 25% nu-ţi dau…”. Pentru că primarul de la partidul X împreună cu alţi primari, consilieri judeţeni, prefect deja stabiliseră în judeţul cine cît va lua. Schiţa era fixată.
Cum s-ar putea întîmpla asta la prezidenţiale?
Păi, în acelaşi mod. Probabil că acest guvern PDL va supravieţui pînă la alegeri într-o formă sau alta. Preşedintele numeşte un nume onorabil care va fi trîntit de coaliţia pentru Johannis ceea ce înseamnă că, pînă pe 6 decembrie, cu una sau două propuneri respinse de parlament, acest guvern va administra afacerile curente. Ceea ce înseamnă că va avea prefecţi, ceea ce înseamnă că va numi preşedinţii secţiilor de votare. 18000 de secţii de votare vor avea preşedinţi numiţi de Vasile Blaga, asta e foarte clar, ceea ce e în avantajul PDL.
Marele mister al acestor prezidenţiale, în acest context, este următorul: îl sprijină PDL sută la sută pe Traian Băsescu în această clipă? Sau deja numeroşi baroni sau viconţi sau baroneţi au simţit cam încotro bate vîntul şi s-au înţeles cu PSD-ul?
Blaga este de multe ori încadrat în grupul celor care mai cîrcotesc în faţa lui Traian Băsescu…
Exact, are rezerve. Cît se vor investi Blaga, Videanu, Berceanu pentru Băsescu? Sigur, ei vor spune că 100%, dar în realitate pot funcţiona şi la 75%, 40% pentru Traian Băsescu. Ăsta e marele mister al acestor alegeri.
Misterul stă în PDL deci…
PDL va funcţiona aşa cum a făcut-o în ultimii ani, avînd şi controlul asupra secţiilor de votare, control care e dublat de operaţiuni deja cunoscute – „voluntari” cu miile care vor supraveghea de fapt alegerile din partea partidelor –, hotărîri de guvern pe ultima sută de metri pentru diverşi oameni de afaceri. Niciodată pînă în 2008 şi apoi în 2009, cu excepţia UDMR în anumite zone, niciodată partidele nu cîştigaseră cu 80%, 90%. Acum, fie PDL, fie PSD au cîştigat pe secţia de votare cu scoruri precum 90%, uneori 120%, datorită listelor suplimentare. Asta înseamnă antrepenoriat electoral, adică ştii cum să produci voturi. Mai mult sau mai puţin onest. De regulă, aceste moduri de producţie a voturilor nu pot fi dovedite. Deci, ca să termin, Băsescu iese dacă PDL se va mobiliza 100%.
De ce n-ar mai fi trup şi suflet? Credeţi că Blaga sau Berceanu nu îşi văd liniştiţi de viaţa lor, de afacerile lor, de ce s-ar întoarce împotriva lui Băsescu…
Sigur, lor le merg treburile, dar treburile pot merge la fel de bine şi cu Mircea Geoană preşedinte. Istoria cu Monica Ridzi am impresia că a tulburat foarte mult acest baronat, aceşti fruntaşi ai PDL, din cîte pot eu să-mi dau seama. Nu în sensul că le-ar părea rău, ci în sensul în care s-a văzut că DNA avea înregistrări ambientale. Fiecare dintre fruntaşii PDL se gîndeşte: dacă DNA ne ascultă pe noi acum, nu? E totuşi un sentiment de insecuritate. Se pot gîndi „poate cu Mircea ne va fi mai bine! poate că Mircea n-o să ne mai…” Iar acuma nimic nu-i împiedică pe Blaga sau Berceanu să descopere că, de fapt, în 2005 au fost duşi într-o direcţie greşită şi că ei sînt social democraţi, cum au fost pînă în 2005. Şi că Boc i-a dus pe căi greşite. Cine îi împiedică să redescopere pasiunea pentru social-democraţi. Eu fac doar nişte reconstituiri pe date publice, nu am nici un fel de surse, cum se spune în presă…
Totuşi, în cazul EBA a funcţionat foarte bine aparatul de vot…
Normal, 10 voturi pe secţie, în medie, totul a fost perfect. Dar acum altele sînt mizele. Misterul zace în minţile unor Blaga, Videanu, Berceanu. Dacă ei se decid să-l susţină 100% pe Băsescu acesta are o şansă mare să cîştige acest mandat. Dacă ei îşi vor face calculul că afacerile le vor merge bine şi cu Mircea Geoană, dar nu vor mai fi urmăriţi de SRI şi că îşi vor cîştiga confortul psihic, s-ar putea să lucreze mai puţin pentru domnul Băsescu…
Care ar fi principalul defect al lui Geoană? Şi cel mai mare atu?
Cea mai mare calitate este funcţia de preşedinte al PSD, cea mai mare maşină de vot, istoric cea mai bună. PDL a devenit doar recent o maşină puternică.
Dar şi PSD e o maşină care se cam gripează. Să ne gîndim la declaraţiile lui Vanghelie, Mazăre care contestă tot, Mitrea…
Evident, dar preşedinţia PSD e singurul atu al lui Geoană, chiar şi în aceste condiţii. Şi marea lui slăbiciune, în acelaşi timp, pentru că nu a reuşit să impună un leadership în partid, n-a reuşit să devină un Iliescu sau un Năstase, adică să poată conduce maşinăria fără alte discuţii şi toată lumnea din teritoriu să-i recunoască fără preget calitatea de şef. El n-a reuşit asta, avantajul lui e şi dezavantajul lui. Nu este clar cît de bine controlează toată mecanica de partid.
La slăbiciunea lui a contribuit şi Iliescu care spunea la utimul congres că „şi Geoană are defectele lui”…
Probabil că Iliescu nu uită congresul dinn 2005, o situaţie clasică de pumnal în spate. Normal că nu are un mare respect personal pentru Mircea Geoană, dar îl susţine. Mircea Geoană nu a reuşit să aibă un discurs politic. Pe vremea unor Iliescu şi Năstase era ceva mai tăcut, dar era şi un partid extrem de complicat. Un lider social democrat are un avantaj extraordinar pentru că poate ţine un discurs pentru un public extrem de vast. El poate încerca să meargă dincolo de partid pentru pensionari, categorii defavorizate. Or, Mircea Geoană nu a reuşit să stîrnească interesul unui electorat care nu e interesat clientelar de PSD.
El e sub partid în sondaje.
Exact, nu a reuşit nici să conducă partidul, nici să obţină o audienţă mai mare decît cea a propriului partid.
Totuşi, credeţi că dacă intră cu Băsescu în turul 2 şi dacă PDL nu e mobilizat 100% cum spuneaţi mai devrem, Geoană are o şansă să-l bată.
Are o şansă. A spus-o Churchill şi avea mare dreptate: „Alegerile nu se cîştigă niciodată. Alegerile se pierd”. În sensul că foarte mulţi cetăţeni se vor duce să-l voteze pe Mircea Geoană pur şi simplu pentru a bloca drumul lui Traian Băsescu. Raymond Aron a spus că, din păcate, în politica democratică, ai de ales între două rele şi trebuie să ai discernămîntul de a-l alege pe cel mai puţin dăunător. Nu vreau să fiu profet în nici un fel, dar Mircea Geoană ar putea fi beneficiarul unui asemenea trend, adică multă lume să spună că nu e ce ne dorim noi, dar e clar că nu-l mai vrem pe Băsescu. Şi Crin Antonescu are şansa lui…
El ce defect are, Crin Antonescu…
Acelaşi defect, nu a reuşit să vină cu un proiect politic. Dacă îi luăm pe cei patru candidaţi majori, Geoană şi Antonescu au sarcina cea mai grea. Băsescu are misiunea cea mai simplă. El deja ne-a arătat pe timpul mandatului cine este, cum gîndeşte, ce crede despre una-alta. Pentru clasele educate, urbane e o chestiune foarte clară: îl placi sau nu-l placi. Oprescu e la fel: ca să fiu mai trivial, „îţi place de doctor sau nu-ţi place de doctor”, simplu, nu?
Nu e un personaj cam umflat în sondaje?
Şi mie mi se pare. Adică pot înţelege de ce a cîştigat primăria. A fost susţinut de o reţea clientelară, de oameni de afaceri, grupuri de interese care au vrut să-i dea o lecţie lui Traian Băsescu. Şi i-au dat-o. Eu sînt uimit, mă uit la sondaje şi-l văd cu 11-12-13% şi nu înţeleg, pentru că nu are teritoriul.
Deci pentru Antonescu e cel mai complicat, pentru că nu are maşinăria puternică de vot a lui Geoană. Antonescu are o Dacie faţă de un Bentley, cum are Geoană…
Patriciu are maşini puternice… E văzut ca un defect al lui Antonescu. Are Patriciu prea mare influenţă?
Din fericire pentru Crin Antonescu, e influenţat într-un punct care nu atrage de obicei atenţia. Se spune despre candidaţi că nu au programe. Fals! Crin Antonescu are un program, e pus pe site, a fost lansat în iulie, a fost apoi completat. E un program evident inspirat, dacă nu de Dinu Patriciu direct, de o filozofie de acel tip, o filozofie desuetă. Citim acolo: ce îşi propune Crin Antonescu să facă? Cotă unică de 10%. TVA de 15%. Bugetul public să nu fie mai mare de 25% din produsul intern brut.
Cam radical…
Cineva care are suficientă ştiinţă să coreleze aceste cifre cu ce înseamnă marile politici de sănătate asta înseamnă că nu vom mai avea sistem de sănătate publică, se va privatiza sistemul de pensii, nu vom mai avea sistem de educaţie publică. Vrem sau nu vrem asta? Din fericire pentru Crina Antonescu, puţină lume i-a citit programul de pe site. Dacă mai multă lume l-ar citi, s-ar speria.
Dacă l-ar citi pe Patriciu în fiecare săptămînă, s-ar speria. Citează din Friedman nonstop.
Un neoliberalism orb, da. De ce spuneam că Antonescu are o sarcină foarte grea? Aţi văzut ce se întîmplă cu toţi liberalii europeni, aţi văzut ce rezultat bun au avut în Germania la alegerile recente. Pentru că ei cel puţin au părut că iau în serios acea întrebare care-i tulbură pe liberalii de pretutindeni: ce liberalism vine după neoliberlism? Actuala criză a pus capăt ultimelor ecouri ale reaganismului, thatcherismului. Nu se mai poate! Ce s-a spus atunci cu piaţa care reglează totul, statul să fie mic şi să stea deoparte… acum ştim că nu-i aşa, s-a dovedit din SUA pînă în Japonia, din Finlanda pînă în Africa de Sud! Noi nu stăm acum la supa populară cum au făcut bunicii şi străbunicii noştri în anii 1929-33, tocmai pentru că avem un stat! Deci există această entitate care ne oferă anumite tipuri de garanţii, suportăm criza cît de cît datorită statului. Or, liberalii din ziua de azi sînt pretutindeni angajaţi în această reflecţie: ce tip de stat ar fi potrivit acum? Şi nu cum gîndeau friedmanienii că statul va dispărea la un moment dat, că piaţa îi va prelua funcţiile. Ştim acum că mediul de afaceri, companiile sînt la fel de corupte, venale, tiranice ca şi funcţionarii şi politicienii.
Clonele statului…
Exact. Iar Crin Antonescu nu a făcut această reflecţie. El propune ceea ce Margaret Thatcher propunea în 1979. Totuşi, sînt de atunci 30 de ani! La fel şi Mircea Geoană, el are o mare temă, nerezolvată de partidul lui. Ce înseamnă să fii social-democrat după căderea comunismului. Stînga a primit totuşi o mare lovitură. Oricîte distincţii s-ar face între social-democraţie şi comunism, pînă la urmă erau veri primari. După căderea comunismului, ce tip de egalitate le poţi propune cetăţenilor în condiţii democratice? PSD n-a rezolvat problema nici înainte de Geoană. Adrian Năstase a rezolvat-o într-un mod foarte trist, prin ralierea la neoliberlism. Să ne amintim că Mihai Tănăsescu şi el au propus în 2003 o cotă unică. N-a fost o idee a dreptei, a fost o idee a stîngii. E absurd, îţi vine să rîzi că un asemnea partid trece drept „de stînga”.
Geoană intră în scenă, în ultimul spot electoral ca un cruciat, executînd o cruce şi apoi sărind la luptă.
Exact, l-am auzit, cu Dumnezeu, cu ţara, un discurs foarte straniu pentru un lider social-democrat. Crin Antonescu şi Kelemen Hunor sînt cei mai distinşi din această campanie, n-am nici o ezitare să o spun; dacă m-aţi întreba pe cine aş vrea să invit la masă acasă dintre candidaţii la preşedinţie, pe cei doi n-aş avea nici o ezitare să-i invit, inteligenţi, buni vorbitori, probabil cinstiţi…
Chiar, cum vi se pare că liberalii au un candidat după tiparul „sărac şi cinstit”. Care propune cota unică de 10%…
Sigur, nu e neapărat un handicap. Politicienii nu trebuie să fie prea bogaţi. Cu cîteva excepţii patologice, Berlusconi în Italia… În general, politicienii au grijă să nu iasă în evidenţă prea mult, indiferent că sînt liberali sau social-democraţi. Ei trebuie să fie recunoscuţi ca purtători de cuvînt pentru un mijloc al societăţii, mijloc care nu e bogat. Oameni care în general trăiesc din salariu, nu au un patrimoniu personal… Şi, sigur, politicianul democrat de toate soiurile are interesul ca această clasă de mijloc să se regăsească totuşi în el.
Am fost vizitaţi aici la facultate de un grup de socialişti belgieni. Ei fuseseră înainte la partidul-frate, PSD-ul românesc, şi ajunseseră la noi cu nişte figuri foarte lungi, apropo de ce spuneaţi de crucile lui Geoană. Două motive aveau: pentru că li se propusese o vizită la mănăstirile din nordul Moldovei şi ei au explicat că sînt socialişti şi nu prea i-ar interesa…; şi, în al doilea rînd, au constatat că cei trei baroni PSD care-i primiseră – din cîte am reconstituit erau probabil Năstase, Geoană şi Mitrea –, purtau cu toţii ceasuri de peste 10000 de euro, ceea ce pentru ei era… Socialistul belgian plecase de jos, a reprezentat mai întîi cartierul şi nu uită niciodată cartierul…
Ăştia purtau la mînă Cartier-ul…
Da! Şi belgienii erau sincer nedumeriţi. Cu mănăstriri, cu ceasuri scumpe… Deci ar fi un atu modestia lui Antonescu. Dincolo de acel program pe care nu-l citeşte nimeni… El a spus „eu sînt un nou model de preşedinte” şi asta e adevărat. Repet, e un om extrem de onorabil. Nu are o avere personală…
Dar îl are pe Patriciu. Apropo, ce forţă au mogulii, Vântu, aliat cu Patriciu şi Voiculescu.
Eu aş face o mare distincţie, pe de o parte Vântu şi Voiculescu, de cealaltă Patriciu. El este un neoliberal de anii ’70 şi a ratat şansa de a influenţa viaţa politică românească. El ar vrea ca ideile lui să treacă, dar a avut un ziar în mînă care multă vreme a fost de referinţă. L-a transformat în tabloid. Pe cînd Vântu şi Voiculescu au această capacitate extraordinară de a influenţa opinia publică prin cele două televiziuni. Eu adesea mă amuzam să văd cum aceleaşi persoane mergeau la ambele televiziuni. Era clar o perioadă de negociere.
Dar, totuşi, la Antene n-a existat vreodată un dubiu cu cine ţin şi cu cine nu ţin…
La Antene a existat şi un dubiu, părea că la începutul verii există o aplecare către Antonescu. Apoi a urmat Geoană. Există şi o orientare pro-Oprescu. Deci încă lucrurile nu sînt clare, probabil domnul Voiculescu încă mai negociază. La Realitatea e încă şi mai neclar. Dinu Patriciu şi-a refuzat singur şansa. Ar fi putut face un ziar, un echivalent al lui New York Times, un ziar pe care clasa mijlocie să-l citescă în fiecare dimineaţă. A irosit o şansă. Există un asemnea ziar pe trunchiul căruia s-ar putea construi, Ziarul Financiar. Revenind la Patriciu, în 2003, cînd a fost momentul opţiunii între afaceri şi politică, au fost mai mulţi care au ales. Şi vreau să-l compar pe Patriciu, care a ieşit din politică, cu Videanu care şi-a dat demisia din Parlament pentru a reveni după 2 ani ca primar al Bucureştiului. Totuşi Patriciu a ales atunci între interesul privat şi interesul concetăţenilor. Domnul Videanu a ales în 2003. Ca după aceea să ne fie propus ca mare politician. Dinu Patriciu a fost fidel măcar alegerii din 2003.
Cum vă explicaţi că Videanu, ministru al economiei în momente de criză gravă, a fost foarte menajat de media, de toate lumea…
Nu am nici o explicaţie. E o persoană, după părerea mea, complet nefrecventabilă. El şi contabilul lui, Pogea. Am impresia că jurnalistul român nu e sensibil la chestiuni care îi sar în ochi jurnalistului britanic sau german sau suedez. Mai puţin cel francez, Franţa e o ţară foarte specială în care guvernul, pe diferite căi, are o enormă influenţă asupra presei. Totuşi, să pui ministrul economiei şi ministrul de finanţe pe un patron şi pe contabilul său?! E înspăimîntător. Şi nimeni n-a părut şocat de un asemnea lucru! Există această mentalitate care e larg răspîndită şi care vine din manualele de la ASE din anii 60 care mă tem că sînt valabile şi astăzi – mă rog, or fi schimbat cîte un cuvînt pe ici pe colo – cum că primul ministru e un fel de gospodar, de administrator. Ei cred că România e un fel de firmă aşa mai mare, mai complexă. Nu trebuie un economist, trebuie un vizionar!
Au apărut memoriile lui Raymond Moley, principalul consilier al lui Roosevelt în primul mandat, ei au rezolvat Marea Criză. Şi povesteşte că au făcut-o în trei luni – au luat măsurile cele mai importante care au pus America pe calea cea bună. Sigur că au mai avut cîţiva consilieri, dar spune că, dacă el şi preşedintele s-ar fi dus la un examen de economie la un colegiu, ar fi picat amîndoi. S-au orientat după bunul simţ şi ideile politice. Deci nu trebuie să fii economist, trebuie să fii politician adevărat, să ai o viziune despre societate.
Ce vi se pare periculos la Traian Băsescu. Trecem peste faptul că nu l-aţi invita la o masă…
Nu are o viziune despre societatea românească. E adevărat că alegem oameni. Dar cred că e de datoria celor trei candidaţi majori – hai să-l scoatem pe Oprescu din calcul, că mă enervează… – să ne spună în cuvinte nu prea complicate cum văd ei România în 2014, fără chiţibuşerii cum că preşedintele nu poate face nimic. Traian Băsescu ne-a arătat că poate face ce vrea. Şi chiar poate, preşedintele are puterea de a indica direcţia. Nici unul dintre cei trei nu poate să ne spună cum vor România în 2014.
Ăsta e un defect pe care spuneţi că-l găsim la toţi. Ce are Băsescu mai grav de atît? Sînteţi totuşi cunoscut ca un om care nu îl adoră pe Traian Băsescu.
Nu, nu l-am apreciat niciodată. Recunosc că are o agerime şi o mobilitate de spirit, dar mi se pare dintre toţi, îi includ şi pe Vadim, şi pe Becali, cel mai periculos. El a dovedit-o. Despre Vadim putem spune că numai gura e de el şi nu va ajunge niciodată preşedinte. Traian Băsescu ne-a dovedit sistematic că este complet lipsit de simţul statului chiar cînd vorbea de „mizeriile de la ministerul de interne”. Închipuiţi-vă că Obama ar fi venit după alegeri să spună „am găsit la Departamentul de Justiţie nişte mizerii”, e de neimaginat.
Spuneţi, cu alte cuvinte, că Băsescu contribuie la disoluţia statului…
Băsescu e principalul vehicul al disoluţiei autorităţilor publice, completă lipsă de respect faţă de stat. Pentru că el a substituit… Aici într-un fel le port pică, aproape cu titlu personal, aşa zişilor intelectuali, personalităţilor culturale care îl sprijină! Pentru că Băsescu a făcut cu ajutorul lor, sprijinit şi aclamat de ei, o substituţie de neacceptat, cea dintre stat şi popor. Potrivit Constituţiei, preşedintele României este reprezentantul Statului Român. Parlamentul este reprezentantul poporului român. Or, Băsescu a încrucişat lucrurile: statul e ticăloşit şi eu sînt cu poporul. Nu, el este chipul statului. Dacă ceva nu merge, e datoria lui să arate ce nu merge şi să interpreleze autoritatea care poate schimba lucrurile. Nu spui „mizerie la minister”.
Aşa şi Nica a ieşit şi a spus că e mizerie în propriul minister.
Nu mai era ministru… Nu mă interesează ce spune Nica. E un personaj onomatopeic…
Am vorbit şi cu intelectualii de care aminteaţi. Şi, unul dintre argumentele sprijinului pentru Băsescu a fost că tocmai faptul că e atacat nonstop pe nedrept de moguli îi face pe ei să-l apere tot timpul şi să-şi suspende spiritul critic…
Mie nu mi se pare că-l atacă prea multă lume pe Băsescu.
Totuşi, mai toţi moderatorii, analiştii fac asta…
Staţi puţin, atunci cînd într-o ţară democratică cu o presă independentă – e adevărat, a noastră nu prea e de calitate, dar e independentă – observi că fiica preşedintelui nu poate justifica 1 milion de euro e o întrebare legitimă. Dacă interpretezi o emisiune la televizor cu trei patru ziarişti care pun întrebarea asta ca pe un atac la Traian Băsescu… Cad miniştrii în Belgia sau în Suedia pentru cîteva mii de euro cheltuiţi în scop personal. Când vezi o scenă de 70.000 de euro făcută din trei scînduri, sigur că şi cetăţenii din parc înţeleg despre ce e vorba.
Cum explicaţi atunci fascinaţia acestor intelectuali pentru preşedinte. Ce au ei de cîştigat de pe urma lui Traian Băsescu?
Unii sînt şi oameni de afaceri şi au parte de amnistii fiscale, cum e Gabriel Liiceanu, alţii au primit funcţii şi au devenit înalţi demnitari, nu mai sînt intelectuali ca statut. Intelectualul trebuie să fie totuşi independent, nu poate fi şi ministru şi intelectual. Mai era un tînăr de la Transparency International, Alistar, care se ducea la televizor ca reprezentant al societăţii civile şi apoi am aflat că trebuia să-şi depună declaraţia de avere pentru că era funcţionar public. Şi nu mai înţeleg! Trebuie să alegi. Intelectualul trebuie să fie independent, nu are nevoie de funcţii sau de businessuri…
Dar nu credeţi că e un cîştig că intelectualii intră în politică?
Nu, pentru că aici intervine ceea ce Roberto Michels numea în urmă cu o sută de ani „legea de fier a oligarhiei”, în sensul că orice fel de grup uman are o conducere, nimic nu se conduce democratic. Şi, dacă vrei să intri în jocul acelei companii, entităţi, te supui acestei legi de fier, nu mai aperi valori şi principii, ci încerci să-ţi menţii poziţia în interiorul organizaţiei, ăsta devine principalul scop.
Ralierea intelectualilor la Traian Băsescu are şi o motivaţie mult mai puternică. Ei sînt într-un fel foarte indirect dar explicit, în acelaşi timp, continuatorii generaţiei Criterion din anii 30. În sensul că s-au aliat cu Traian Băsescu din insensibilitate democratică. Detestă democraţia. Socotesc că oamenii nu trebuie să fie egali, că votul nu trebuie să fie egal…
Dacă îi spuneţi asta lui Tismăneanu, face atac…
Tismăneanu a trecut bine prin multe regimuri politice. E un onorabil profesor american care în timpul liber se mai ocupă şi de România. Mizele carierei lui nu sînt aici…
Bun, atunci Mihăieş sau Patapievici. Ei vă vor spune că au luptat mereu pentru democraţie…
Da, dar felul în care înţeleg democraţia e… Sigur, nu mai poţi ca în anii 30… Atunci era la modă să spui că democraţia parlamentară a dus România de rîpă, se spunea şi în Italia, şi în Germania. Chiar şi în Franţa. Acum e incorect politic să spui „detest democraţia”, dar cîte unui filozof îi mai scapă, cum s-a întîmplat cu domnul Liiceanu în 20 mai 1990, cînd a spus„aşa se întîmplă dacă votează toţi proştii”. Într-o carte a lui, Patapievici a vorbit despre calificarea votului, cum că nu toată lumea ar trebui să voteze chiar cu aceeaşi forţă. Deci, pînă la urmă, chiar sînt elemente explicite antidemocratice. Ei nu pot spune direct „detestăm democraţia, România nu poate fi condusă decît de noi. Şi am găsit un preşedinte care chiar să ne bage în seamnă, ne dă impresia că sîntem importanţi. Iliescu sau Constantinescu nu ne-au băgat în seamă”.
Ostilitatea pentru democraţie ar putea fi generală. S-ar putea să fie un curent general. Sînt mulţi gînditori care, uitîndu-se la Italia, la unele ţări nordice sau la SUA pe vremea lui Bush, spun că s-ar putea ca şi democraţia să ajungă la un sfîrşit, să nu fie regimul final şi definitiv politic. Poate urmează alte forme de regim politic. Apar cărţi cu titlul „Iarna democraţiei”… E acest sentiment în percepţia multor specialişti în ştiinţa politica. Cum e Sheldon Wolin în Statele Unite care vorbeşte de „inverted democracy”, democraţie răsturnată…
Se poate ca aceşti intelectuali care îl susţin pe Băsescu pînă la urmă să fie de partea viitorului şi noi care mai credem că, politic, oamenii sînt egali, care credem în pluralismul ideilor, libertatea cuvîntului, s-ar putea ca noi să fim deja istorie…
