De ce U2 nu mai există. Radiohead, da. Şi o briză vestică
Cînd aud fraza „mă duc la Amsterdam, Londra etc să-i văd pe U2” mă pufneşte rîsul: nu mai poate nimeni să spună simplu „mă duc la shopping şi la un show de varietăţi”. U2 au ajuns un soi de Rolling Stones (la polul opus, ar fi Bob Dylan), producători de varieteu, pe care îi admiri pentru longevitate, vivacitate etc. De ani de zile nu mai fac muzică. Apoi ridică o scenă cît PIB-ul unui stat din Africa centrală şi cîntă One. La Joshua Tree povestea U2 s-a întrerupt. Nu înţeleg noul val de pasiune pentru o trupă încremenită de aproape 20 de ani.
Radiohead, după un album beton, au anunţat scurt că nu vor mai produce decît cîte o piesă pe care o vor pune spre download. Crud, dar direct. Oamenii ăştia au înţeles ce e de făcut. Au înţeles că ce se transmitea înainte în 45 de minute trebuie acum spus în 4-5. Ăştia sînt exemplul de trupă vie, pe lîngă mumiile U2.
O briză vestică. Mi-a adus o colegă din concediu ziarele importante dintr-o zi oarecare din Spania. El Pais, el Mundo si laVanguardia aveau toate acelasi titlu principal. Am simtit o briză rece de civilizaţie. Da, pentru că presă mare înseamnă să dai cinstit ce e important, fără să tot încerci să pui mirodenii pe deasupra.
Presa scrisă a început cumva firesc să moară în vest. Dar decesele oficiale vor veni întîi dinspre Est, dinspre ţările ceva mai primitive care nu-şi permit să deschidă neisteric un ziar.
