De la Cărtărescu la Băsescu. Scurtă dramă naţională despre maniheismul intelighenţiei şi monarhul luminat cu lanterna

octombrie 23, 2009 102

Am citit textul „Vodă şi boierii” al lui Cărtărescu din Evenimentul Zilei şi m-am apucat să zîmbesc trist. E înduioşător totodată să observi cum marii scriitori n-au nici un pic de apetenţă pentru înţelegerea destinsă a lumii în care trăiesc, că le lipseşte genul acela de mecanism ideatic şi subtil cu care să se poată descentra minimal şi să caute să înţeleagă societatea în care-şi duc zilele altfel decît ca pe un mediu prielnic sau ostil, menit dezvoltării sau nimicirii eu-lui personal. Că n-au dispoziţia, ca să nu zic capacitatatea, de a se apleca cu meticulozitate asupra sistemului de iţe ideatice în care sînt prinşi social şi politic, ca nişte muşte în plasele păianjenilor zilei. Inocenţa lor e uneori înduioşătoare, alteori însă mă indispune teribil şi mă face să-i suspectez de incapacitatea de a-şi distila posturile publice.
Spre sfîrşitul anului 1989, pe cînd se gîndea şi se sucea în mintea lui dacă să accepte sau nu postul de corespondent în Marea Britanie al The New Yorker, un scriitor pe care-l citesc cu plăcere deosebită, Julian Barnes, a fost decis brusc de un argument foarte interesant al lui Bob Gottlieb, redactorul şef al publicaţiei. Acesta i-a spus lui Barnes că dacă ar accepta să scrie la New Yorker ar fi un fel de corespondent străin în propria sa ţară. Iar postura asta nu doar că i-ar putea clăti ochii şi reîmprospăta privirea, dar l-ar pune în postura inedită de a se uita la lucrurile apropiate şi familiare încercînd să facă în aşa fel încît sensul lor să ajungă printr-o traducere cît de cît adecvată în mintea unor străini.
M-a instigat în sensul bun al termenului această mărturisire a lui Barnes şi mi-am dat seama că orice om care tinde spre luciditate, care-şi distileza cu minuţie patimile de pasiuni, trebuie să încerce ocazional să practice o alienare controlată, să se uite la cei din jurul său cu ochii unui călător străin, fără ingidnare, cu ocheada proaspătă a celui nimerit prin preajma propriei persoana şi a semenilor săi oarecum din întîmplare. Mai mult, experienţa asta autoimpusă, mi se pare un exerciţiu necesar de descentrare, de automarginalizare curativă, pe care ar trebui s-o facă orice om nu doar cu propria sa determinare naţională, dar şi cu cele de ordin mult mai apropiate, epidermice chiar, ale sinelui său.
O privire socio-antropologică, ca să zic aşa, asupra sinelui ajunge să fie, dacă e practicată cu un dezinteres aproape estetic şi cu o dulce şi suavă iresponsabilitate, o cură benefică de sănătate sufletească şi mintală. Îţi mai dezmorţeşti convingerile adînci, dar şi părerile de suprafaţă, ieşind un pic din tine însuţi, făcînd genoflexiuni în logica altora, alergînd puţin prin parcul antropologic al gîndurilor adverse şi diverse. Să uiţi că eşti român, bărbat sau femeie, jurist sau scriitor şi să încerci să priveşti lumea ca un turist fără identitate etnică, religioasă, ideologică, profesională, iată un tip de divertisment pentru spiritele excentrice şi subtile. O decontaminare de narcisismul natural al fiinţei şi de determinaţiile absolut întîmplătoare ale naşterii.
Dar să revin la Cărtărescu şi la supărarea sa pe politicieni. Pe cît de previzibil, pe atît de facil, marele nostru scriitor pare că rulează, într-un text plin de aplomb dealtfel, un soft al dezabuzării intelighenţiei româneşti care rebutează parcă la infinit şi a cărui principală secvenţă de program e nostalgia nestinsă a intelighenţiei româneşti – şi poate a celei unievrsale de la Platon încoace – după un monarh luminat. „Vodă şi boierii” e clişeul suprem al felului intelectualilor de a se raporta atît la sociologia grupurilor de putere, dar şi la difuzia ideilor pe care ei le propagă în societate. E în ei o ancestrală convingere că principele e cel care împrăştie şi însămînţează binele în popor iar ei nişte furnizori de seminţe ale adevărului şi binelui colectiv. Că boierii sau, mă rog, „elita curtenească”, reprezintă o structură conservatoare, veşnic retrogradă, predispusă natural să reziste schimbării răului social în bine public, împotriva căreia principele, consiliat de bunii intelectuali, luptă spre beneficiul poporului. De la Frederic al II-lea al Prusiei pînă la Băsescu I-ul, ca să scurtăm şirul exemplelor, scenariul şi personajele sînt în linii mari aceleaşi: un principe luminat bun, o curte nobiliară retrogradă, un popor generic, adică prelua de-a valma într-o retorică a omogenizării forţate, presupus bun şi inocent şi în favoarea căruia, chipurile, are loc tot acest circ, şi două triburi de intelectuali, cei buni şi cei răi, iată ingredientele dramei modernităţii şi a tuturor războielor ideologice de la fraţii Robespiere încoace.
Sub Nicolae I al Rusiei ţariste, scenariul a fost similar, fraţii Ulianov preluînd ştafeta. Sînt tone de exemple în modernitate şi n-aş vrea să insist, deja mi s-a reproşat că scriu texte prea lungi:) Aş putea să merg, doar din pură distracţie, fireşte, pînă la exemplul fraţilor Roncea, aceşti exponenţi excentrici ai unei intelighenţii marginale, rătăcită în timpul istoric al unei Românii care încercînd să sară în postmodernitate şi-n civilizaţia occidentală a rămas deocmadată înfiptă între uluci, pasionaţi şi ei într-o măsură deosebită de binele poporului român, a acelui popor român pe care-l văd însă pios, ortodox şi etern. Aşadar, cînd intelighenţia „progresistă” realizează că principele luminat e mai degrabă întunecos şi „retrograd”, se agaţă de ideal cu unghiile, ezită să-şi recunoască naivitatea – ce poate fi mai incriminat şi umilitor pentru un intelectaul decît să-şi recunoască amăgirile la care a fost supus? – şi mult timp îl luminează pe moharh cu lanterna. Unii însă, precum Cărtăresc acum, cedează evidenţelor realităţii, dar îşi conservă totutşi modelul interpretării ei, şi spun: „Am ajuns atunci la concluzia că toţi, inclusiv preşedintele (singurul în care mai credeam sincer), sunt o apă şi-un pământ. Atunci am simţit prima dată că nu mai avem viitor, pentru că n-a mai rămas niciun om şi nicio forţă politică credibilă în amărâta noastră ţară.” Adică, moharhul e tot una cu boierii, dezamăgirea e maximă, apocalipsa bate la uşa din grădină, etc. Soluţia moharhului luminat rămîne însă în picoare: „Nu victoria în alegeri e miza cea mare. Avem nevoie de un preşedinte care să poată da o direcţie politicii noastre, ştiind că această direcţie va fi urmată.”
Deci: Mesia politic, principele cu viziune şi, mai ales, atenţie maximă, urmărirea colectivă a direcţiei, iată soluţiile lui Cărtărescu, adică soluţiile tipice ale inteligenţiei angajate de ieri, de azi, de mîine. Un principe luminat, o politică, o viziune urmată colectiv. Şi acum, vă rog să urcaţi în vagonetul istoriei următorilor ani! Cei buni şi mişto, progreşişti şi cool de-o parte, cei răi nasoli şi retrograzi de partea aialalltă. „Distrugeţi PSD-ul!” strigă poetul cu patimă maiakovskiană, căci el, PSD-ul, e monstrul, „caracatiţa roşie”, dracul cu coarne boiereşti al Vechiului regim, neghina din grîul naţiunii, viermele intrat în miezul mărului, trup amestecat în elanul sufletul pur al naţiei.
Chestia asta cu pooprul mă distrează la nebunie şi mă enervează la fel de mult: că Băsescu ştie că zicînd cuvîntul „popor” se referă la acea parte a lui care îl susţine e de înţeles, e om politic, dar Cărtărescu de ce nu înţelege că nu poţi invoca poporul în doua feluri diferite, cînd ca întreg, cînd ca parte, în acelaşi discurs? E logică de clasa a treia, ce dracu! Şi să zicem că distrygem PSD-ul, îl fierbem pe Iliescu în ulei de frînă, pe Năstase îl frigem în P-ţa Victoriei la proţap. Putem spune apoi că gata, am rezolvat problema? Am rezolvat pe naiba! Şi asta pentru că un partid ca PSD-ul (sau ca oricare altul) înseamnă nişte oameni care n-au scris romane oribitoare şi care votează cu alde Iliescu. Cu ei ce facem? Îi facem mici şi-i frigem şi pe ei în Piaţa Matache?Nu sînt şi ei oameni, nu sînt şi ei cetăşeni, n-au şi ei o mamă, un tată, copii, biblioteci pline cu cărţi din colecţia Adevărul strînse petru nepoţi, sentimente, dreptul la obţinerea unei fericiri mărunte?
Întotdeauna, dar întotdeauna, intelectualii n-au prea ştiut ce să facă cu acea partea a poporului care nu le citeşte cărţile. Au dispreţuit-o, au minimalizat-o, s-au făcut că nu există, au hulit-o în fel şi chip, uneori, cînd au avut ocazia, au exterminat-o, mă rog, nu e cazul acum, aici. Mă gîndesc cu milă şi dispreţ la toată generaţia stîngii angajate franceze şi europene, la ipocrizia ordinară cu care lăudau cărticica roşie a lui Mao, la lingurile pline de icre negre pe care le înfuleca acea scîrbă de om numit Sartre în URSS de unde se întorcea apoi în lumea liberă ca să scrie că marxismul e un umanism şi mă uit cu tristeţe şi neputinţă cum aici, acum, la o scară mult mai mică evident şi lipsită de mizele geopolitice ale anilor ’50, povestea se repetă, doar că mai spre dreapta. Patima cu care intelighenţia angajată aşteaptă moharhi luminaţi şi mesianici mă lasă însă rece ca gheaţa. Însă neputinţa intelectualilor de a se desprinde de sinele lor lărgit şi narcisist mă îngrozeşte şi-mi dă fiori pe şira spinării. Mă liniştesc apoi spunîndu-mi: Doamne ajută că politicienii din democraţii, oricît de cinici ar fi şi oricît de neconsolidate ar fi democraţiile în care evoluează, au interese, nu idealuri pentru popor, ca poeţii! E groaznic cu politicieni, dar e mai bine aşa. Şi totuşi, nu cred că ar fi rău deloc ca să citească şi Cărtărescu nişte cărţi din astea, mai fără legătura aparentă cu literatura, gen „Originile intelectuale ale leninismului” a lui Alain Besancon. Merită. Îi recomand mai ales capitolul VI (Intelighenţia), cap. VIII, secţiunea II (Ambiguitatea dostoievskismului) şi capitolul XII (Leninismul metafizic). Sînt instructive.

VoxPublica
VoxPublica
102 comments on “De la Cărtărescu la Băsescu. Scurtă dramă naţională despre maniheismul intelighenţiei şi monarhul luminat cu lanterna
Lasă un răspuns

Your email address will not be published.