Deci, după 20 de ani, poate cădea un guvern după o moţiune. E tare, funcţionează cît de cît!
Mi-au plăcut dezbaterile, am auzit discursuri bune, discuţia despre pensii – deşi nu avea legătură cu moţiunea – chiar a animat cetăţeanul. A fost un exerciţiu democratic dus la capăt. S-a întîmplat ce era normal să se întîmple, un guvern minoritar trîntit de foştii parteneri – singura dată în ultimii 20 de ani cînd o moţiune trece. Asta e! Cîştigă toţi sau pierd toţi, dar fără s-o vrea au ajuns să se joace pe bune de-a democraţia. Măcar înţeleg că un partid fără susţinere nu poate guverna cum se întîmpla cu PSD-PNL.
Blabla-uri cu cumpărat de voturi şi alte nebunii nu mă mai interesează. Nici că ar fi un joc politicianist. Normal că e politicianist, oamenii luptă fără scrupule pe putere economică mai ales. Se recunosc în acelaşi joc. Problema lor e că sînt toţi într-un partid, nu că sînt în partide diferite. Azi au reuşit să fie din zone politice diferite, cît de cît. Cine urlă acum „eu sînt sărac şi cinstit” e un penibil. Şi uite aşa trec spre o obsesie a mea din zilele astea care nu mai are neapărat legătură cu moţiuni şi naţiuni.
O să vă dau acum o mostră de optimism nebun. Dar nu mai am chef de văicăreală. Pe bune, aud la radio şi la TV o megavăicăreală în care nu mai găsesc loc de luptă dreaptă şi poftă de viaţă. Aşa că o să-mi argumentez prilejul de a fi senin. Ieşiţi din paranoia. Sîntem în groapă economică, dar sîntem, în acelaşi timp în nişte vremuri penibil de normale, în care cazi lat ca o albină lîngă stup şi cam atît, asta am vrut, la asta s-a visat în 90. Nici măcar nu ne mai putem rata nasol cum se putea întîmpla cînd nu eram în UE. Aşă că relaxaţi-vă puţin „de moţiune”.
E perioada în care se spune mult şi apăsat „şi eu am greşit”, o stranie tendinţă acum, în perioadă electorală. E adevărat, e politicianist, găunos, dar conţine un impuls frumos. Oamenii au redescoperit voluptatea autocriticii. Şi asta mi se pare oarecum optimist. Prin autocritică te arunci cumva cu adeversarul în aceeaşi mlaştină şi apoi începi luptă. Dar e şi un început preţios de onestitate.
Eu nu găsesc noroi în dezbaterile din zilele astea. Ştiu că la modă e să spui că politica e de rahat, presa e de rahat, mogulii mă forţează să mănînc rahat şi tot aşa. Eu nu am de gînd să-mi fac autocritici, n-am de ce. Dar vreau să spun că m-am uitat cu mare interes la televizor şi tot cu mare interes am urmărit unele ziare. Prestaţia lui Emil Boc, ieşit în discurs politic direct după mult timp, mi s-a părut excelentă. Crin Antonescu a fost interesant în ultimele zile.
Şi ia priviţi ce a zis Geoană: „Am făcut şi noi greşeli, nu suntem uşă de biserică, dar niciodată din 1947, când comuniştii au venit la putere, nu au fost mătrăşiţi în 12 ore oamenii din administraţie.” Cu alte cuvinte, înainte să dăm cu barosul ne şi învinuim puţin. Situaţia politică nu le mai permite altceva decît să fie autocritici pentru un ultim dram de autenticitate. Miron Mitrea a avut un discurs critic în interiorul PSD, asta în timp ce Hrebenciuc a intrat într-o retorică agresivă care îi arată, cred, slăbiciunile.
Strămoşul distrugerii adeversarului prin autocritică este şedinţa de PCR. Autocritica a murit însă pe nedrept. Băsescu a redescoperit-o decisiv cînd l-a întrebat pe Năstase cum de se face că tot produse ale comunismului ajung în finala pentru preşedinţie. Acum se clonează această tendinţă folosită atunci cu succes de actualul preşedinte.
Am nimerit peste un episod din campania „Respect” de la Realitatea TV în care se întîmpla un lucru foarte rar în presa românească: spuneau că „şi noi am greşit”! Această autocritică va fi singurul start posibil pentru dezbaterea politică de acum încolo. Cine nu zice că a şi greşit nu are cum să cîştige. Dialogul democratic este trist şi cenuşiu şi se face manipulîng, propagînd influenţînd. dacă nu ne înseninăm şi nu începem să decodăm, ne vom alege cel mult cu o depresie.
