Despre maturitatea politică

Despre maturitatea politică

iulie 6, 2021 0

Nu mi-ar fi trecut prin cap să scriu despre maturitate politică dacă nu aș fi fost martor, adesea tăcut, al unor erori perpetue, pe care atât politicienii români, cât și alegătorii lor le practică cu vârf și îndesat.

Prima dilemă apare din momentul în care fiecare își formulează propria părere despre ce ar trebui să însemne politică de succes, provocând astfel o primă ruptură semnificativă de percepție între două mari categorii de cetățeni.

Dacă pentru un segment de populație succesul politic echivalează cu reușita unor acțiuni și decizii politice care să reflecte îmbunătățirea unor aspecte ale vieții celor vizați, pentru alt segment, politica de succes se traduce prin abilitatea politicienilor de a se descurca în viața politică, astfel încât să-și întreacă adversarii și să își conserve puterea politică și privilegiile un timp cât mai îndelungat.

Din prima categorie adesea fac parte cei care cred că decidenții politici sunt aleși pentru a lucra în slujba cetățenilor și prin urmare sunt orientați către sprijinirea candidaților înțelepți, virtuoși, care transmit o alură de incoruptibilitate. Aceștia votează sau se lansează în viața politică cu idealuri mărețe, mai mult sau mai puțin realiste, ignorând potențialul transformator pe care aceasta îl are asupra atitudinilor și comportamentelor celor care ajung în funcții de decizie. Ei sunt cei care tânjesc după liderul înțelept teoretizat de Aristotel și sunt profund dezamăgiți când acesta, odată confruntat cu complexitatea vieții publice, nu reușește să-și mai păstreze „puritatea“.

În acest sens, abordări moderne precum analiza comportamentală și de discurs public, analiza instituțiilor, cât și influența teoriilor economice în studiul științelor politice de după al Doilea Război Mondial au dus la regândirea felului în care alegătorii ar trebui să se raporteze la aleșii lor.

Dacă inițial accentul se punea pe calitățile candidaților, interesul cercetătorilor s-a îndreptat spre ce stimulente și opreliști ar trebui să existe pentru ca cei aleși să-și facă treaba.

Așadar, un prim test de gândire politică matură constă în a muta focusul dinspre analiza însușirilor candidaților și orientarea către soluții care să îi determine pe cei aleși să lucreze în slujba cetățenilor. O propunere concretă este alegerea candidaților în funcție de deschiderea acestora către mecanisme de control extern (disponibilitatea de a întări presiunea civică, de a spori libertatea mass-media, de a face cât mai multe informații publice etc.).

Pentru cei din cealaltă categorie cariera politică reprezintă un mijloc de a atinge o viață mai bună, un statut social superior, cu alte cuvinte autodepășirea propriei condiții. Aceștia valorizează mai degrabă oameni politici celebri, autoritari, descurcăreți, siguri pe sine și cu discurs public atrăgător.

Printre ei se numără cei care aleg candidați nu pentru calitățile lor, ci pentru că au cele mai mari șanse de a câștiga. Ei votează pentru a se simți învingători. Nu își „irosesc” votul cu cei care nu au sorți de izbândă.

Tot aici se găsesc și cei animați de concepția că toți politicienii sunt hoți și corupți. Astfel, ei se mulțumesc să selecteze candidați care lasă impresia că lucrează în slujba cetățenilor, chiar dacă simultan le impută fapte de corupție și ilegalități („au furat, dar au și făcut”).

A susține că politica este un rău necesar, că toți politicienii sunt corupți, iar cei de bună credință se corup odată ce ajung în funcții publice presupune a descrie un mediu politic sortit eșecului, fără vreo șansă de schimbare.

Din contră, a manifesta maturitate politică înseamnă a înțelege că politicienii reprezintă creații ale instituțiilor, regulilor, culturii, mediului social în care își desfășoară activitatea și cu care aceștia interacționează. Dacă societatea nu reușește să producă modelele așteptate de electorat, nu înseamnă că acestea sunt rele în sine, ci că societatea e insuficient de evoluată încât să își depășească aceste neajunsuri.

Înainte de a ajunge pe buletinul de vot, candidații susținuți de partide politice sunt supuși unor scrutine interne. Astfel, membrii de partid sunt cei dintâi responsabili de calitatea aleșilor în funcții publice.

Nu de puține ori candidații sunt selectați după alte criterii decât cele care îi recomandă pentru funcția aleasă. Competența și realizările sunt eclipsate de simpatia pentru un candidat, iar notorietatea, influența în partid și carisma completează colecția de trăsături ce garantează succesul.

Așadar, o dovadă de maturitate politică reiese din capacitatea celui care știe să facă diferență între simpatie și competență, între realizări și notorietate, între rațiune și sentimente personale, în timp ce absența acestei capacități dă frâu liber comportamentelor populiste și demagogice.

În strânsă legătură cu cele de mai sus există destul de frecvent fenomene precum gândirea de clan și comportamentul de gașcă. Conform lor, susținătorii unei formațiuni politice, membri sau simpatizanți, împart societatea după dictonul leninist, între „cei care sunt cu ei” și „cei care sunt împotriva lor”, între „cei buni” și „cei răi”.

Partizanii unei astfel de rețete trăiesc în bula lor, fiind racordați la un segment de mass-media ce le susține și confirmă convingerile, consideră că adevărul le aparține în mod absolut și își demonizează adversarii indiferent de acțiunile lor.

Știința, societatea și umanitatea în general au evoluat datorită unor oameni care au îndrăznit să pună la îndoială concepții și teorii, descoperind astfel lucruri noi și explorând diferite concluzii.

Nici nu mai are sens să discutăm despre maturitate politică fără a sublinia importanța gândirii critice, a capacității de a te îndoi de tine însuți, de a accepta alte păreri decât cele proprii (care poate nu îți convin, care provin de la adversari politici etc.) și a onestității atât față de tine, cât și față de ceilalți, indiferent cât de inconfortabile ar fi acestea.

Prin folosirea frecventă în discursul public a termenilor superlativi, categorici, cu valoare absolută, precum „nimeni”, „toată lumea”, „niciodată”, „mereu”, „oriunde”, „cel mai” etc. sau a etichetelor negative (ex. „penali”, „ciumă roșie”, „haștagiști”, „sexo-marxiști” etc.) activiștii și implicații politic nu fac altceva decât să emoționeze. Acest tip de vocabular participă la construirea unor imagini tranșante despre politicieni și acțiunile lor, închizând robinetul rațiunii și lăsând loc doar pentru sentimente, emoții sau impulsuri pasagere, ce știrbesc posibilitatea de a formula critici constructive sau păreri riguroase.

De asemenea, atenția îndreptată spre greșelile adversarilor politici, mai puțin pe proiectele și realizările personale, exprimată printr-un discurs public negativ, perpetuează mai degrabă un mediu politic preponderent conflictual, vindicativ, care trezește ură, dispreț, furie – caracteristici suficiente pentru a descrie viața politică drept un lucru rău, de care e bine să te ferești.

Nu în ultimul rând trebuie evidențiat faptul că toți cei interesați de viața politică, indiferent de calitatea și funcția lor, nu pot pretinde maturitate atâta timp cât nu conștientizează că prin orice atitudine, comportament și limbaj folosit aceștia definesc de fapt regulile și mediul politic și nu își asumă niciun fel de responsabilitate în acest sens.

În absența unor candidați care să practice aceste rigori, disfuncționalitățile vieții politice românești se vor recicla la nesfârșit, iar participarea la vot este de prisos.

Avatar
Andrei Dumitru
Andrei Dumitru
Lasă un răspuns

Your email address will not be published.