Despre TVA, Patapievici, Gogol, cozonac, Băsescu şi iaurtul cu dulceaţă de nuci verzi. ATENŢIE! Text lung!

Cîteva impresii mentale despre „majorităţi conjuncturale”, „dezbateri de idei”, „luptă de orgolii” şi alte cîteva chestii care mă intrigă.
Vreau sa fac unele precizari apropo de cîteva afirmaţii şi întrebări retorice pe care le-am auzit la teveu şi care-mi jignesc inteligenţa:
1. Toate majoritaţile sînt conjuncturale. Nici o majoritate parlamentară de pe pămîntul ăsta nu e eternă. Mai mult, nici o alianţă politică nu e eternă, ci provizorie şi conjuncturală. Şi e normal să fie aşa, fiindcă altfel, Doamne Fereşte!, ţărăniştii încă ar fi în alianţă cu partidul lui Averescu, rămaşi aşa de prin anii ’30, iar Anglia aliata Prusiei de pe vremea lui Napoleon. Nu cred că e un secret pentru nimeni că toate naţiunile actualei Europe Unite s-au bătut şi s-au aliat conjunctural care cu care timp de sute de ani.
Aş prefera să nu mai aud din gura cuiva acestă inepţie retorică cum că majoritatea din jurul lui Johannis e conjuncturată. Fireşte că e conjuncturală, la fel de conjucturală precum oricare dintre alianţele dintre cele patru-cinci partide din ţara asta care au văzut Parlamentul în douăzeci de ani şi s-au combinat toate cu toate, în fel şi chip, în momente diferite. Şi alianţa dintre PD şi PNŢ-CD era conjuncturală, ca şi cea dintre PD-L şi PSD, ca şi cea dintre PSD şi PNL. La fel e şi-n Germania, Belgia, Franţa, Cehia…. Alianţa dintre hidrogen şi oxigen e conjuncturală în molecula de apă şi e bine că e aşa. Altfel, ar fi jale şi scrîşnirea dinţilor.
2. Aud moderatorii TV tot întrebîndu-i pe politicienii din platou dacă nu cumva blocajul ăsta ţine „orgolii”. Simt că m-apucă disperarea. Cum adică orgolii? Nu e vorba de nici un orgoliu. E vorba de INTERESE. Repet, INTERESE. Care sînt alea? Păi, de ordin superior, evident!
3. Aud politicieni, pe Oprescu mai ales în ultima vreme, întrebînd retoric înainte de a răspunde: „Vreţi să fiu sincer cu dvs?” după care spune o abureală în limba de lemn electorală. Rog pe cineva, un moderator cu puţină vînă, să le spună naiba odată: „Nu domnule, nu vreau să fiţi sincer! Vreau să mă minţiţi în faţă!”
3. Mai aud cum deplîng unii şi alţii, ziarişti şi politicieni deopotrivă, faptul că nu se discută programe şi idei. Asta mă scoate din sărite. Păi, nu se discută programe şi idei pentru că nu intersează pe nimeni programele şi ideile. De-aia! Pentru că dezbaterea politică este, întrucîtva, ca şi programele de televiziune: dacă targetul vrea manele, Elodia şi bătăi în ciocolată menajeră şi tu-i da-i Heidegger şi fugi de Bach te paşte falimentul şi căscatul general. O să ziceţi că, nu, nu vrea toată lumea tabloidizare, că sînt şi oameni deştepţi, care vor reportaj de calitate, documentar, dialoguri decente. Or fi, nu zic, dar e atît de subţire publicul ăsta încît dacă te ocupi de el, dai faliment cu brio. În plus, să vă mai spun un mare secret: 1000 de intelectuali precum dl Patapievici bagă în urnă fix tot atîtea voturi cît 1000 de fani ai dnei Ciumac. Din această perspectivă, singura mare dificultate cu care se confruntă politicienii şi realizatorii TV e că o mie de Patapievici aduci mai greu şi la urnă şi-n faţa televizorului, pe cînd 1000 de fani ai dnei Ciumac mai uşor. Motivele merită discutate, dar nu de către mine. Nu fac parte din niciunul dintre grupuri.
4. Tot legat de punctul 3, politicienii, dar mai ales ziariştii din specia moderatori-comentatori, care au învăţat noul slogan al limbii de lemn cum că „e nevoie de dialog” se dau de ceasul morţii că ei vor să vadă pe ringul politic dezbatere, luptă de argumete, chestii de-astea. Adică, din cîte înţele eu, vor un fel de ceartă intelectuală, de dialogurile lui Platon, cu citate, cu „să presupunem…”, cu „dacă-atunci”, cu „aşa cum afirma şi Machiavelli în celebra lucrare „Principele…”. Măi, să fie, cum adică? Să discute Blaga şi Nica într-un studio teve despre TVA cam în aceeaşi manieră în care aş discuta eu cu amicul Agopian la un pahar de apă minerală pe tema „Gogol versus Dostoievski” sau Hegel contra Kant? Asta vor moderatorii TV? Ei, bine, aşa ceva nu se poate pentru simplul motiv că disputele de idei n-au legătura cu politica. La naiba, iar vă dezamăgesc!
Mai precis: dacă ai o dispută onestă cu un amic în legătură cu o chestiune estetică să zicem, la sfîrşit, indiferent cine e mai convins de spusele celuilalt, în general nu e nimeni, deci la sfîrşit nimeni nu cîştigă, nimeni nu pierde (cu atît mai puţin bani). Într-o dispută de idei, vorba lui Noica, nu se ştie cine dă şi cine primeşte. Însă, de rezultatul unei dispute politice, tranşată electoral, adică prin numărarea voturilor dintr-o urnă, depinde cine cîştigă şi cine pierde bani. Repet: BANI. Mulţi. Creşterea sau reducerea taxelor, de exemplu, n-are legătură cu nici o idee. Fiecare cetăţean votant îşi face un calcul personal şi evaluează dacă scăderea sau creşterea lor e în folosul său. Doar nu vă imaginaţi că lumea pune mîna pe Veblen sau pe Friedman înainte de a se hotărî ce interese are. În general, atunci cînd nu intervin războaie, terorism sau alte belele care-i emoţionează pe oameni, ei îşi fac calcule simple pentru vot: cei cu venituri mici se duc către cei care promit asistenţă socială şi redistribuire, cei cu venituri mari – sperînd să şi le protejeze – se duc în partea ailaltă. În linii mari, cam asta e democraţia. Iar în această chestiune, regula zice că pensionara agramată şi geniul poliglot au fiecare dreptul la o singură întroducere de foaie ştampilată în urnă. Dacă la alegerile astea sînt mai mulţi care se consideră săraci şi cinstiţi, pac facem stînga, dacă data viitoare avem mai mulţi care se cred bogaţi, hopa la dreapta. Un pic de acumulare, un pic de redistribuire, cam asta e toată şmecheria. E simplist, dar funţionează. Ce e puţin mai complicat e că ceea ce numim „sărăcie” şi „bogăţie” nu e de fiecare dată la fel şi că între aceste limite e o infinitate de nuanţe. Altfel spus, că democraţia depinde de capitalism iar capitalismul depinde de o sumedenie de sisteme cu milioane de variabile, de la climă şi mode culturale pînă la psihologia jucătorului la bursă şi revoluţiile tehnologice. Fără capitalism, democraţia ar fi o plictiseală paşnică. Fără democraţie, capitalismul ar tinde să se sălbăticească.
5. E un studiu foarte drăguţ şi instructiv al unui istoric englez, T.S. Ashton (merită citit), care ia la puricat toată cifrăraia economică dn arhive prăfuite legată de standardul de viaţă de la începutul secolul XIX din Anglia şi descoperă, cu oarecare stupoare, că starea economică a muncitorul industrial, a cărui soartă o deplîng Marx şi Engels în vremea de maxim avînt a formării ideilor celor doi, creştea concomitent cu radicalizarea discursului de stînga. Altfel spus, cu cît trăiau mai bine, cu atît credeau că trăiesc mai prost. Studiul lui T.S. Ashton poate fi făcut oriunde şi oricînd şi arată un fapt cu aparenţă de ciudăţenie, dar extrem de psiho-logic, dacă ne gîndim că avem de-a face cu fiinţe umane: pe măsură ce creşte nivelul de viaţă al unui individ aflat în partea de jos a unei societăţi, în care polarizarea veniturilor creşte mult mai accelerat decît propriul nivel de viaţă, individul se simte mult mai sărac decît dacă ar trăi, încă de la naştere, într-o societate cu o polaritate îngheţată, dar la fel de mare. Aşadar, omul nu e sărac, ci se simte sărac. Şi asta pentru că sărăcia e conjuncturală, ca majorităţile aş zice, şi ca şi bogăţia. Ba, mai mult, sărăcia e motorul prim al viitoarei bogăţii, combustibilul ce-l face pe cel desculţ să umble, peste ani de muncă, lăcomie şi noroc, în pantofi de piele de şarpe. Ştiţi genul care-şi pune pantofii pe masă şi te-ntreabă cît crezi c-a dat pe ei. Reflectaţi o clipă şi veţi înţelege că pur şi simplu aşa stau lucrurile: dacă azi ai Dacie iar vecinul are Trabant, te consideri bogat. Dacă mîine ai tot Dacie şi vecinul, care ieri se considera sărac, şi-a luat Mercedes, deja te consideri extrem de sărac. Dacă însă te-ai fi născut cu Dacie şi el cu Mercedes, senzaţia de sărăcie n-ar fi fost nici pe departe atît de acută. Azi ceauşismul este regretabil pentru unii amărîţi tocmai din această pricină: trăiau mai pros ca azi, fireşte, dar cît timp toată lumea avea Dacie şi stătea la bloc, nu se simţeau săraci.
6. Eu însumi, în aroganţa şi prostia mea din vremurile tinereţii, îi tot blamam pe cei care votau PDSR-ul, uram pensionarele feseniste şi funcţionărimea fidelă lui Iliescu iar în buticari şi engrosiştii anilor ’90 vedeam floarea eroică a ţării. Credeţi că, etic vorbind, erau vreunii mai breji? Fiecare vota cum îl trăgea interesul, unii să nu-şi piardă slujba, pensia, micile privilegii, alţii să cîştige bani şi averi, să-şi consolideze statusul prin lux şi putere. Regula nr 1 a democraţiei, pe care cetăţenii în primul rînd n-o respectă, e legată de capacitatea fiecăruia dintre noi de a considera legitim dreptul celuillat de a-şi atinge intersul respectînd regulile. Da, domnule, votantul stîngii, de regulă mai puţin dus la şcoală, mai amărăştean de felul lui, repezit să frigă un mic pe iarbă şi să-şi ia Logan în rate, măcar că nu judecă clar ideologic, înţelege că unii n-o să-i închidă fabrica la care lucrează pe cînd ăialalţi i-o vor închide. Cum să-l condamni că nu judecă pe termen lung, spre binele retehnologizării industriei naţionale? Cum să-i ceri ca el să rămînă fără bani de mici de dragul României? Cu ce e mai legitm să renunţe el la banii de mici decît tu la investiţiile în aeronautică? Fiindcă o să-i fie lui mai bine peste 10 ani? Bine, bine, dar el vrea să-i fie bine acum. La fel stă treaba şi cu dreapta. Chestia cu respectat ideile celuilalt e o prostie. De fapt, nu trebuie să respecţi nici o idee, ci doar să fii politicos cînd e vorba de interesele celuilalt, să te prefaci că-ţi pasă de ele, să-i dai dreptul formal să şi le exprime şi să nu i le condamni explicit plecînd de la premisa, greu de admis altfel, că ele sînt la fel de legitmie ca şi ale tale. Asta e civilizaţie politică, asta ne lipseşte. Şi lipseşte în primul rînd cetăţenilor, nu politicienilor. Cetăţenii sînt necivilizaţi politic pentru că sînt intoleranţi cu interesele celorlalţi cetăţeni, pe care le consideră mereu ilegitime, şi se simt foarte îndreptăţiţi să şi le rezolve pe ale lor, mereu legitime. De aceste prejudecăţi profită politicienii şi ziariştii şi flatează poporul, feliindu-l în tabere mari cărora, în loc să le dea de înţeles că aici e vorba de o negociere pe interese punctuale,  le lasă să creadă că are de-a face cu un război civil ideologic al cărui scop este exterminarea reciprocă. Ce pot să spun decît că aici politicienii şi ziariştii sînt şmecheri, iar cetăţenii sînt fraieri? Din păcate, aşa a fost în toate războaiele: regii şi curtea au cîştigat sau au pierdut războaie, iar pulimea populară a pierit eroic în ele, vezi Doamne, pentru idealuri, pentru idei, pentru patrie. Aiurea!
7. În condiţii democratice normale, partidele – care exprimă coagularea intereselor unor grupuri cetăţeneşti la fel de legitime – ar trebui să poarte, în văzul tuturor, cam urmărorul tip de negociere:
Liderii Partidul A către Partidul B: Ne înclinăm în faţa dreptului legitim al membrilor, simpatizanţilor şi mai ales al liderilor Partidului B de a felia acest cozonac conform interselor lor, dar, iată, şi liderii, membrii şi sipatizanţii noştri doresc să-l felieze conforma cu intersele noastre. În plus, cei care au votat pentru modul de feliere a cozonacului propus de partidul A au fost mai mulţi, aşadar liderii partidului A vor proceda la felierea cozonacul după cum urmează: stafidele, rahatul şi nuca pentru eşalonul 1 al Patidului nostru. Conform înţeleegrilor democratice, Partidul A oferă 70% din miez pentru simpatizanţii noştri şi 30 % pentru ai voştri. Coaja de la suprafaţă, cea crocantă, va reveni în proporţie de 60 % simpatizanţilor noştri iar partea de dedesubt, cea arsă, cu care se poate trăi cît de cît, revine poporului întreg. Încet, încet, pe măsură ce capitalismul merge din ce în ce mai bine, democraţia împarte cozonaci mai mulţi, mai pufoşi, mai plini de stafide şi cu o coajă din ce în ce mai puţin arsă. Sngura diferenţă dintre cozonacul român şi cel francez de exemplu e că cel românesc e deocamdată un pandişpan amărît cu cîteva stafide rătăcite prinnăutru, iar cel francez e imens, pufos, aromat cu vanilie, plin de ciocolată, smochine, stafide, cu o coajă mai bună decît miezul pandişnaului nostru. Sincer, vorba lui Oprescu, fără capitalism şi bugete publice, credeţi-mă, democraţia n-ar interesa pe nimeni. Atunci chiar ar fi o dezbatere de idei.
A, vai ce aiurit sînt, am uitat să spun cîte ceva şi despre Băsescu, dar şi nenea ăia de la Napolact au uitat să pună bucăţile de nuci verzi în „iaurtul cu bucăţi mari de nuci verzi” pe care mi l-am luat ieri. Îmi cer scuze! Vedeţi, n-am orgolii! Sînt capabil să-mi cer scuze cînd uit, mă răzgîndesc, greşesc, ucid păsări cîntătoare, zbor deasupra unui cuib de cuci …

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here