Din dragoste cu Mircea Radu. Pardon, Costin Ilie (poveste adevărată)


    Asta e o poveste despre cum e să stai, într-o relaţie, pe muchia dintre ridicol şi înduioşător, pe care am promis-o răspunzând comentariilor de la o postare trecută. Şi ce ocazie mai bună decât Dragobetele să o istorisesc ? Să purcedem, deci. Se făcea că era primăvară, acum vreo câţiva ani, iar eu habar nu am de ce “mă certasem” cu iubita. Zău, chiar nu mai ştiu motivul, au fost atâtea că, şi dacă aş fi supercomputerul IMB, tot mi-ar fi greu să le ţin socoteala 🙂  Ce ştiu sigur e că situaţia nu-mi convenea deloc (e posibil să fi simţit şi niscaiva sentimente de vinovăţie, dar v-am spus că memoria mea selectivă e foarte uitucă 😀 ). Flori? Îi cumpăresem o data, însă eu am luat ad literam răspunsul „nu trebuia”, aşa că le-am aruncat pe geamul maşinii. Bomboane? Aiurea, ce, să aibă motive să dea vina pe mine că s-a îngrăşat? Alte idei? Mda, bine că sunteţi voi romantici şi plini de imaginaţie. Eu cam rămăsesem în pană. Până când, deodată, am avut o străfulgerare ce m-a făcut să mă simt genial la vremea respectivă, dar care încă mă face să roşesc stingher chiar şi acum, când scriu rândurile acestea.
    Ea era plecată cu treburi într-un oraş de provincie, pe numele lui Călăraşi. Care treburi, printre altele, însemnau şi organizarea unui concert „Sarmalele Reci”. Închipuiţi-vă Big Bang-ul din mintea mea: eu, uşor disperat, ea, vrând-nevrând, cu urechile la Sarmalele Reci. Cele două imagini se întâlnesc, se hârjonesc, se contopesc, dau naştere IDEII. Vă sună telefonul? Poate că vouă nu, dar unui amic de-al meu i s-a întâmplat în minuta următoare. „Salut. Ai numărul de telefon al lui Zoltan Andras? „…” „Bine, poţi să mi-l dai şi mie să mă fac de râs?” Aşa ar fi trebuit să spun, dar eu doar i l-am cerut, senin, fără să-i dau socoteală despre zbucimul ce mă mâna la acţiune. Numărul gata notat cu atenţie, am trecut la pasul doi, cel mai greu: l-am format. Parcă mă aud şi acum: „Salut. Zoltan Andras? Sunt Costin Ilie, bla-bla-bla, aş vrea să te rog ceva…” Am declinat cu tact invitaţia sa de a-l ruga pe loc, aşa că a rămas să ne vedem a doua zi de dimineaţă, să detaliez strania cerere.
    Zoli, unul dintre cei mai de treabă oameni pe care i-am cunoscut până acum, a fost punctual şi binevoitor. Mi-a ascultat introducerea lunga şi presărată cu scuze, a intervenit discret pe povestea mea cu câteva sfaturi de viaţă trăită, apoi m-a întrebat direct cu ce m-ar putea ajuta. A fost momentul Z al debarcării mele în Normandia, atacul-surpriză pe care îl repetasem, febril, o noapte întreagă. Am rostit repede, cât creierul meu să nu aibă timp să proceseze penibilul: „Păăăăăi, voi aveţi vineri concert la Călăraşi, nu? Ea e acolo. Nu-i spui tu ceva frumos din partea mea? Că sunt bou, orice, habar n-am.” Zoltan, am precizat, om dintr-o mie, nici măcar nu a clipit. M-a întrebat doar cum o cheamă, să ştie cui i se adresează, mi-a mai dat câteva sfaturi inutile despre cum merg lucrurile cu iubirile, apoi ne-am despărţit.
    Mai erau două zile până la concert, lungi cât zilele de post pentru cei care ţin post de obicei sau cât ultima dinainte de concediu pentru credincioşii nepracticanţi. Patruzeci şi opt de ore în care am oscilat între visare cu ochii deschişi şi o repliere încă onorabilă. Dar ce ar fi fost lumea de azi dacă Eisenhower ar fi sunat retragerea pe 7 iunie? Am mers înainte. Vineri după-amiază, în ziua decisivă, am sărit în maşină şi am pornit către locul pierzaniei sau mânutirii mele amoroase. Eu, omul care îşi râdea de toţi nefericiţii care îşi dădeau dedicaţii la radio sau aiurea, voiam să aud cu urechile mele cum sunt urcat în slăvile batjocurii de sine.
    Acum, dacă ăsta ar fi un scenariu hollywoodian de categorie B, aş putea avea un accident nasol, în vreme ce ea mă aşteaptă mişcată de gestul meu tâmpit. Dar Costin nu mai vine. Ea mă sună, mă caută, porneşte vijelios şi dramatic spre Bucureşti. Pe drum aude, la Europa FM, că un tânăr jurnalist a avut un accident groaznic de maşină, produs din cauza faptului că încercase să evite în ultimul moment o mamă însărcinată cu tripleţi. Mă găseşte în secţia de reanimare de la Floreasca Memorial Hospital, pe holul căreia aşteaptă însuşi president Iliescovici, venit să mă decoreze –am omis să spun că, ocolind-o generos pe viitoarea cumpărătoare de 3 x pampers, am intrat într-un TIR cu numere turceşti, false, evident, care transporta bombe al-Qaeda destinate atacării Grădiniţei Româno-americane (ce dacă vi se pare patetic, e doar film fără pretenţii la Oscar)-. La un moment dat, unul cu muzică emoţionantă, eu mă trezesesc, ne sărutăm, iar următorul cadru, cel de încheiere, ne surprinde bătrâni şi senini, dansând la nunta unui nepot, pe o melodie a Sarmalelor Reci (Şpriţ de vară, preferabil).
    Astea toate dacă World Trade Center-ul de la Piaţa Presei ar fi fost destul de mare încât să încapă un Boeing în el. Aşa, totul s-a redus la un SMS meschin, primit pe la jumătatea drumului: „Cum i-ai convins pe ăia de la Sarmale Reci să facă dedicaţii?”. Nu îmi amintesc ce am răspuns, nu am aflat nici până în ziua de azi ce a spus Zoli pe scenă, dar sigur e că, pentru o vreme, relaţia aceea a trăit din inerţia unei porniri stupide de îndrăgostit.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here