Filozofeală cu "Poliţist, adj.". De ce e importantă soţia poliţistului
Nu pot pierde nici o ocazie să mai vorbesc putin despre Politist, adj., un film excelent despre care am tot scris cu umilele mele unelte de literat-cinefil-amator.
Am citit articolele lui Andrei Gorzo şi replica lui Alex. Leo Şerban (pot fi gasite toate aici). Dezamagit. Gorzo imi place de obicei, e un critic care stie sa trateze un blockbuster, de exemplu (o calitate ignorata pe la noi, dar vitala) – cred că pierde mult cînd intră în zona de film romanesc contemporan.
Dezamăgirea a venit din fraze previzibile precum cele care urmeaza, discutii sterile pe marginea realismului, ne(o)realismului etc.:
Gorzo: „Dar nu e vorba doar despre o plăcere de a tachina spectatorul. Umorul acesta însoţeşte un efort serios de a-l educa pe spectator în acceptarea faptelor (sau a non-faptelor) înseşi în locul prescurtărilor cu care lucrează limbajul cinematografic convenţional”
Serban: „Sînt total de acord cu tine că este un film important pentru cinematograful românesc; dar nu sînt de acord că motivul pentru care este el important ţine de „realismul“ filmului. Aş spune că, dimpotrivă, dacă Poliţist, adjectiv este important, este tocmai pentru că este un pas – îndrăzneţ, într-adevăr – (mult) în afara „ţarcului“ realist…”
Gorzo mi se pare superficial cind interpretează parafrazînd, de fapt, personajul:
O secvenţă-cheie e cea în care poliţistul mănîncă, în timp ce soţia lui ascultă iar şi iar o melodie de-a Mirabelei Dauer. Poliţistul n-are deloc organ pentru limbajul metaforic al Mirabelei: „Ce-ar fi marea fără soare? Ce-ar fi cîmpul fără floare? etc.“ Ce-ar fi? „Tot mare, tot cîmp“ – spune el. Soţia, care e profesoară, încearcă să-i explice că marea e un simbol al infinitului, floarea – un simbol al frumuseţii etc., dar el nu vrea să audă: de ce nu-i zice pur şi simplu infinit?, de ce nu-i zice pur şi simplu frumuseţe? Porumboiu e alături de el aici: din punct de vedere estetic, filmul lui e exact opusul cîntecului. Ce-l enervează pe poliţist – să vadă cum lucrurile îşi pierd soliditatea lor de lucruri, cum cîmpul nu mai e cîmp, floarea nu mai e floare – îl nelinişteşte şi pe Porumboiu.
Aici a sărit literatul din mine şi a strigat că e mult mai mult decît atît. Nu poti spune ca in scena cu Mirabela Dauer vorba despre simplul conflict dintre prozaismul si pragmatismul politistului si aplecarea sotiei catre umanioare. Adică:
- avem un conflict ravasitor intre Mentor si Sotie. Politistul nostru interpretat de Dragos Bucur este zi de zi frecat la cap de seful Socrate (Vlad Ivanov) – sedinta aia nu e ceva unic; stim de la Nelu ca maieutica aia are loc tot timpul, e un stil. Politistul tinar nu e timpit (dimpotriva) sa nu stie ca, foarte usor, cimpul nu mai poate fi cimp, cum zice Gorzo. Problema lui e ca este prins in menghina: pe de o parte filozofia sefului, de cealalta parte filozofia din spatiul intim, de acasa, reprezentata de sotie. O si mai mare problema este ca, pentru a rezista in sistem, trebuie sa-si sacrifice spatiul intim si sa adere la filozofia sefului (cum se va si vedea la final).
- Mai apare un conflict profund, de la Platon si Aristotel citire, intre cei care interpreteaza realitatea după legi, cuvinte, definiţii, adică poliţiştii, şi aceia care interpretează mai ales după context şi fapte stilistice (de aceea soţia poliţistului e un personaj extrem de important). Poliţistul face, vrind nevrind, parte din scoala DEX-ului şi se confruntă acasă cu punerea cuvintelor în context.
- Până la urmă, confruntarea se duce între discursul întemeiat pe cuvântul luat în context şi cuvântul din afara contextului. Poliţist, în sens adejctival, adică „stat poliţienesc”, este cel care-l irită pe şeful poliţist cel mai mult, îl irită contextul. Asa cum il irita faptul ca drogurile usoare sint acceptate in tarile vestice.
- Buun, acum să vedem ce e cu pasajele lungi, neconvenţionale care pregătesc confruntarea finală cu DEX-ul în mînă. Gorzo spune că vine din dorinţa lui Porumboiu de a arăta filajul aşa cum e el. Eu cred că, exact ca „A fost sau n-a fost”, Porumboiu construieşte utopii – adică ia cîteva elemente pentru a desena rapid o scenă (exact asta a deranjat-o de exemplu pe Anca Gradinariu) pe care îţi pui personajele să facă maieutică. Si daca vrem filozofare inutila, o utopie reusita poate parea „realista”, kafkiana sau cum mai vrem s-o numim, dar scopul ei e altul: acela de a izola o idee şi de a o pune în scenă.
