Fotbal (Money Express)


    Un campionat e un exercitiu important de autohipnoza. Numai ignorantii cred ca e doar un prilej de mers in carciumi cu plasme sau de socializat excesiv in piata.
    Recunosc, am consumat fotbal si la terasa si nu e rau. In fond, te intanesti cu prietenii. Dar sunt genul maniac care prefera sa stea cu capul bagat in televizor si sa guste fara rest reluari, atacuri decisive sau chiar un meci slab cu mingi lungi trimise pe un teren imbibat cu apa. Fotbalul nu se consuma intr-un singur fel, asa cum vor sa impuna marii sponsori. Nici o marca de bere sau de racoritoare nu a avut tupeul sa faca o reclama si pentru maniacii ca mine. Publicitatea se face pentru mase, stiu, dar sportul asta pierde foarte mult din cauza imaginii impuse de cativa creativi fara curaj in fata clientilor. Nu mai suport canapeaua plina de baieti burtosi sau barul umplut pana la refuz de halbe cu guler. E si asta o realitate, dar a devenit o realitate tiranica. Din experienta personala, fotbal inseamna mult mai mult.
    Fotbal cu familia. Sportul, si mai ales fotbalul, e si pentru copii. Prima amintire intensa, ca pentru multi alti romani, a fost castigarea Cupei Campionilor, in 1986. Aveam noua ani si am vazut meciul impreuna cu mama, tata, fratele meu de cinci ani si doi vecini, el si ea. Stransi in jurul mesei acoperite cu mancare, vin, visinata, prajituri. Stateam cu ochii pe meci si cu urechile ciulite la comentariile intelepte ale adultilor, care apreciau sobru evolutia lui Balint si considerau intrarea lui Bumbescu la un barcelonez putin cam moale. Nu se injura, se striga moderat la cate o ocazie, mama si vecina alternau discutii fara subiect fotbalistic (of, si ce interesante erau si barfele alea nevinovate despre o a treia vecina) cu mici intrebari despre jocul „baietilor nostri“. Frate-miu trebuia dus la somn, dar suferea si el de supraenergizare sportiva si nu puteau sa-l culce.
    Fotbal doar cu tata, tot o amintire din copilarie, de dinainte de marea Cupa, un meci Steaua-Craiova. Atunci am devenit stelist, ascultand la tata un discurs mult mai „barbatesc“ anti-olteni, indemnuri grele si rele si chiar cateva inceputuri de injuraturi (pentru ca tata stia sa se controleze la timp). A fost o lectie importanta despre descarcarea agresiva pe care o presupune fotbalul si despre profunzimea lui „a tine cu cineva“: iti alegi o echipa si juri ca doar moartea va va desparti, este un angajament conform caruia iti vei defula furiile in mod organizat, cu din ce in ce mai multa stiinta, numai in compania nationalei si a iubitei echipe de club.
    Fotbal cu iubita. Am petrecut pe la 19 ani primul meci important doar in compania iubitei, fara nimeni in jur. Si nu, nu e vorba despre acea frustrare idioata impusa tot de barbatii din reclamele pentru bere conform careia masculul, de fapt, isi insala iubita cu prietenii, o lasa mereu singura cand joaca Romania. De altfel, o imagine putin cam gay pentru o idiotenie specific hetero, haha. Nu, nu m-a fortat iubita sa stau in casa, am stat cu ea la meci din placere, iar ea a parut ca s-a simtit foarte bine. Am repetat experienta de cate ori am putut si niciodata nu m-am simtit frustrat ca nu celebram „cu baietii“. Dimpotriva, situatia se apropia de gustul meu maniacal de a ma inchide intr-o camera cu cele mai dragi lucruri (televizorul) sau fiinte (ea). Prima bere care va comanda o reclama pentru transmisii sportive consumate nesexist si misogin va deveni automat berea mea preferata, oricat de proasta ar fi.
    Fotbal singur. Atentia creste exponential, trairea e diferita, dar nu neaparat mai putin intensa. Asa cum nu poti rade foarte tare decat in prezenta altcuiva, la fel, nu te poti manifesta zgomotos cand esti singur. In schimb, emotiile pot fi si mai mari, nevoia de a impartasi bucuria sau frustrarea poate fi sublimata in si mai multa atentie, in si mai mult catharsis in fata televizorului. Cine stie sa priveasca un meci mare singur are tot respectul meu de microbist. Il inteleg perfect.
    Devine chiar periculoasa hegemonia fotbalului consumat cu alcool, cu multi alti barbati, ca la armata, si cu o alura obligatorie de dobitoc vopsit pe fata in culorile clubului. Periculoasa pentru tot ce inseamna fotbal, pentru extraordinara lui forta care nu tine doar de alcool si echipament sportiv. Nu tine nici macar de bucurie in grupuri mari, desi, e adevarat, aceasta e o nota distinctiva si n-o sa neg niciodata frumusetea vizionarii unui meci din tribune. Sa nu uitam insa sa ne bucuram sincer de fotbal, in feluri variate, nu dupa cum ne dicteaza marcile inscrise pe tricourile jucatorilor.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here