Furtună în Bucureşti. Stă primarul (Chiliman) şi cască gura
Hai să încep cu începutul, sper să nu vă plictisiţi până ajung la înjurăturile adresate lui Chiliman, început care, în cazul de faţă, înseamnă nişte picături uriaşe de ploaie. Le-aş fi găsit chiar romantice dacă nu se întâmpla să plec de la birou după o zi nu tocmai uşoară. Aşa, le-am găsit doar uriaşe. Lipsa de senisbilitate a durat până când am ajuns la Romexpo, plecat fiind de la Casa Presei, adică de la vreo 50 de metri. A început urgia. Flora Capitalei a fost răvăşită, crengi, plastice, frunze, cartoane şi tone de apă dansau bezmetic împrejur.
Primul impuls a fost să trag pe dreapta, dar prea îmi era foame ca să mai pot fi şi precaut. Dă-i înainte, Costine. Şi am dat. Pînă când un copac s-a prăbuşit în faţa unui autobuz al RATB. N-aş fi oprit, v-am zis, gândea stomacul pentru mine, dar Renault-ul din faţa mea nu a mai vrut cu nici un chip să se mişte. Foame, foame, dar nici nu e frumos să claxonezi noaptea, aşa că am ales să aştept.
Între timp, că tot eram pe acolo, i-am sunat şi pe colegii de la Realitatea să le spun că e rost de breaking news (nu că nu i-ar mai fi sunat şi alţii, sunt sigur). E, după nişte minute bune de ploaie torenţială şi vânt nebun (cam vreo zece?!), deşi nu am operat deloc asupra ochelarilor cu şerveţele de curăţat, mi se mai limpezeşte privirea şi mă dumiresc de ce nu se mişcă nici autobuzul, nici Renault-ul: copacul se lăţeşte pe două benzi şi trei sferturi din carosabil. În spatele meu, alţi participanţi la traficul încremenit, mai nervoşi, încalecă scuarul şi trec pe celălalt sens care duce spre Arcul de Triumf.
Clio se crede un mic Napoleon, se avântă impetuos printre rămăşiţele copacului ce a pus stăpânire pe stradă. Absorbit de lupta dintre crengi şi tablă, nici nu îmi dau seama când mă aliez cu micul curjos, îl urmez înarmat cu credinţa că vom reuşi. Vopseaua scheaună cumplit, oglinda din dreapta dezarmează fără glorie, suta de euro plătită lunar pe CASCO tresaltă de bucurie, se simte şi ea, în sfârşit, utilă. Bătălia se sfârşeşte cu răni adânci, cred, pentru maşina mea (mâine dimineaţă am să-mi dau seama mai bine). Încă un copac, şi încă unul, apoi doar o jumătate, şi altul, Kiseleff-ul arată ca şi cum un verestoy ar fi trecut pe acolo.
Ce să fac, mai dau nişte detalii la Realitatea, nu le dau degeaba, că le aud imediat (pe 90,2 FM, la Realitatea FM, în caz că vă întrebaţi cum). Gata, am ajuns şi la Chiliman. Primarul responsabil cu Kiselefful intră în direct. Zice de una, de alta. „Pe Kiselleff au căzut cinci copaci (eu zisesem 4-5), dar traficul nu a fost blocat”. Mai spune de o crenguţă, de o băltoacă, este întrebat din nou despre traficul blocat pe Kiseleff. „N-a fost”. Ştiu că nu pe strada asta s-a întâmplat să aibă furtuna cele mai nasoale efecte, însă m-a enervat nonşalanţa cu care un primar, al cărui dos poposea, probabil, pe un fotoliu, deh, avea nevoie de cele mai bune condiţii pentru o intervenţie telefonică la tv, vorbea despre ce se întâmplă pe stradă. Mă contrazicea, evident, fără să ştie, pe mine, unul dintre farierii care s-au trezit sorcoviţi la început de vară cu crengi de tei.
Dacă nu era blocată strada, domnule primar, de ce mama lu’ necuratul săreau ăia din spatele meu pârleazul, credeţi că i-a apucat pe toţi pofta de sporturi extreme? Dacă nu era nici un obstacol, şoferul autobuzului să presupun că oprise pentru a lua cina în Herăstrău? Crengile care mi-au scrijelit inima (Clio ştie ce spun) erau doar rodul unei imaginaţii prea bogate? Repet, nu am avut în cap nici un moment vreun reproş pentru vreo autoritate atât cât a durat furtuna (chiar nici dupa aceea), dar m-a enervat la culme dezinvoltura cu care primarul a pus placa „acţionăm…am dat ordin…intervenim…nu sunt probleme deosebite„. Deşi poate părea cinic, evenimente ca acea din seara aceasta sunt un prilej pentru primari să iasă în faţă, să arate că sunt buni gospodari. Cu condiţia să renunţe, penru cîteva ceasuri, la tihna lor de … (completaţi voi) ghiftuiţi.
