…multumesc, Badara Dosca!
…sincer – multumesc. Probabil ca, daca n-ai fi existat, meritai inventat. Ai fi sunat, insa, fals – a „gaselnita” mediatica. O facatura n-ar fi avut niciodata savoarea autentica a urii tale.
[Pentru cei care n-au auzit de Badara Dosca, e … cineva/ceva care are n-are treaba, ma improasca regulat in comentariile de pe blog. O face cu patima omului care si-a facut din asta un tel in viata. E atata ardoare in amestecul asta de ura si de invidie incat nu-ti poti stapani un fior in fata unei pasiuni atat de mistuitoare.]
Si-acum sa-mi explic gratitudinea: Functionezi, draga Dosca (ingaduie-mi sa-ti spun asa, in absenta numelui real) fara macar sa stii, pe post de Sherman (iertata-mi fie comparatia – el stia prea bine ce face), in marsul spre Atlanta. „Voi face razboiul intr-atat de dureros, incat nimeni nu va mai visa la razboi pentru mutla vreme de aici inainte”. Asa a si fost. Dupa devastarea produsa de Sherman, sudul a renuntat la ideea razboiului romantic. Asa e si cu tine, draga Dosca. Daca observi, ai reusit sa functionezi pe post nu de oglinda, ci de lupa plimbata pe sub ochii si nasurile tuturor injuratorilor de pe blog. Le-ai marit cosurile, le-ai dezvelit bubele. Gratie tie, puroiul a incetat sa mai fie o metafora. A devenit realitate. Duhoarea nu mai e biata figura de stil. Se poate simti, se poate pipai, se poate urla – uitati-va! Chiar este. Nu e nici o exagerare! Nu e un mit al bloggerilor! Badara Dosca exista!
Injuratori mai slab de inger – gen trans-lucid, dragule mi-esti drag, gradule mi-esti drag, etc – au facut, speriati, un pas inapoi. Ai reusit, draga Dosca, ceea ce n-au reusit „zece domni cu fruntea lata”: i-ai pus pe ganduri. Fie si doar pentru o clipa, i-ai pus pe ganduri. De-acum le pot linistit spune: „Vedeti, daca nu va stapaniti la timp, ajungeti ca Badara Dosca!” Sau „Cine face ca Badara Dosca, ca Badara Dosca sa pateasca!” O asemenea amenintare nu poate fi lesne trecuta cu vederea.
Iar pentru asta iti multumesc.
PS Daca tot esti atat de amabil, poate mai imi lamuresti un aspect: partea cu invidia o (mai) pot intelege – e Psihologie 101. Cea cu ura, insa, la intensitatea asta, ma nedumereste de-a dreptul. Ti-am gresit cu ceva? Ce? (Daca am facut-o, imi pare rau.) Daca nu, care e mecanismul care starneste o asemenea combustie aproape mistica? Hai, te rog, draga Dosca, sacrifica-te pana la capat spre benficiul nostru, al celorlalti. Daca tot te-ai intins de bunavoie pe masa de disectie, du-ti autopsia pana la capat. Esti un exemplar prea rar pentru a te pierde inainte de afla de la tine tot ce se poate afla. Multumesc anticipat pentru intelegere.
PPS Badara Dosca – e aproape un titlu de roman!:)
