…glumitze de prost gust cu organul (sau de ce forma nu mai bate fundul)
…ati aflat, probabil, deja, asa ca nu mai insist cu detaliile. Elena Udrea a trimis o noua scrisoare oficiala comisiei parlamentare de ancheta. Continutul ravasului e mai putin important (si previzibil). Dar atat pe plic, cat si in textul scrisorii, numele lui Ludovic Orban apare dactilografiat Ludovic Organ („ha-ha-ha, bai, ce gluma buna! bai ce subtili suntem! iti dai seama – si mai suntem si acoperiti! ziceam c-a fost o scapare – ce-i o litera acolo? hai, ca l-am facut!”)
Mai cu scaun la cap, o functionara a Robertei Anastase a incercat sa recupereze ravasul pentru corectura, inainte de-a fi prea tarziu: a fost.
Las la o parte alte aspecte (de unde stia Roberta Anastase ce si cum scria in misiva, etc). Sa ramanem la „glumitza”.
Cam cat de jos putem decadea in spatiul public? Nu-mi place Ludovic Orban, nu sunt un sustinator al acestei comisii parlamentare si-n general nu ma entuziasmez de calitatea parlamentarilor romani (nici „pe stil vechi”, nici „nou”). Astia sunt, insa, oamenii, cu astia defilam – pentru ca in spatele oamenilor sunt functiile. In spatele functiilor, un spatiu public pe care vrem-nu vrem, ni l-am asumat.
Poti sa-l dispretuiesti in privat pe X, il poti face troaca de porci pe Y – dar atata vreme cat functia lui X sau Y face parte din jocul democratic (si civilizational) pe care te-ai angajat sa-l respecti, ii respecti functia: il poti critica pe Constantinescu, poti demonstra impotriva lui Iliescu, dar nu te duci la tribuna parlamentului sau intr-o conferinta de presa si-l bagi si-l scoti cu „organe” din astea. Nistorescu, cu a sa „Nutzii, spaima putzii”, si-a aflat tovarasa de spaime unde, probabil, se astepta mai putin.
Repet: cata vreme nu vom respecta macar „formele” unui proces democratic, ce sanse mai avem sa schimbam „fondul”? Da, respectarea formelor cuplata cu ignorarea fondului poate parea o forma de ipocrizie (si, de multe ori, este). Dar e o ipocrizie care macar mai are o sansa pe termen lung. O forma respectata, asumata in spatiul public, un zambet al unei vanzatoare, fie el si fortat, plasat in locul unei injuraturi furioase, un „domnule” adresat unui mitocan cu spume la gura, au macar o sansa educationala. Nu cred ca Antonescu, bunaoara, si-a admirat executionarii, dar n-a incetat sa li se adreseze cu „domnilor”, nu cu „bai”.
Uneori, forma creeaza fondul. Sau macar il „rusineaza”. Ii aduce aminte ca exista, undeva, acolo, in strafunduri.
Da, formele fara fond sunt periculoase. Dar infinit mai periculoasa o absenta a formelor dublata de absenta fondului. Da, kitschul e deranjant, dar dintr-un pasionat de kitsch, la a doua sau a treia generatie, mai ai sanse sa scoti un degustator de arta. Din unul caruia nici macar kitschul nu-i mai comunica nimic nu mai faci bici in veacul vecilor.
Problema nu (mai) e morala sau estetica – e strict politica: daca ne subminam, de dragul unei „glumitze populare”, pana si ultima bruma de autoritate pe care o necesita spatiul public, ce ne mai asteptam sa conducem? Pe cine? Cine ne-a mai ramas de condus?
(Voi reveni, foarte probabil, asupra acestui subiect: la ce bun sa mai conduci un nimic? Cum poti conduce o gelatina?)
