În care personajul principal a descoperit Twitter-ul şi participă la reality-show-ul virtual
Da, sunt ca omul cavernelor dezgheţat într-o altă epocă: după 200 de milioane de ani mi-am făcut cont pe Twitter. Acum, când lumea se pensionează deja acolo – sau aşa mi se pare.
Am stat vreun an să mă gândesc dacă am nevoie de o astfel de extra-activitate şi de fiecare dată ajungeam la concluzia că nu am nevoie şi mai bine stau cuminte şi pierd vremea pe facebook că e suficient nimic acolo despre care să scriu şi să citesc (exagerez, nu vă năpustiţi cu insulte), plus că mai am şi blogul, pe care nu fac acelaşi lucru… aşa că la un moment dat am intrat, pur şi simplu, să îmi demonstrez că pot să fac chestii pe internet în ciuda interdicţiilor date de consiliul superior central.
Balast cu noi înşine
De altfel, pe Twitter nu voiam să intru din principiu. Un anumit principiu: imi plac textele lungi şi cărţile groase, acelea de 800 de pagini scrise cu text mic pe care nu le poţi îndoi niciodată până la cotor, iar cele scurte mi se par ipocrite (cu excepţia lui Kafka). Adica par să spună mai mult decât sunt. (Fiecare cu prejudecăţile lui care dansează. Fixul ăsta cu textele scurte mi s-a înşurubat recent, ca o rezistenţă la preaslăvitul scrie-puţin-şi-des).
Apoi, pentru că: “Am evoluat milioane de ani ca să învăţăm cum să ne plictisim de moarte cu update-uri constante despre ceea ce facem – mă scobesc în nas, deschid un borcan de murături, scriu acest mesaj pe Twitter”.
Pe de o parte, nu sunt de acord cu multe din ceea ce spune englezul ăsta aici, pe de altă parte mă gândeam şi eu uneori la lucrurile astea (dar cu alte cuvinte care erau în română), aşa, în autobuz, când nu aveam ce face.
Dar, dincolo sau sub sau chiar în dorinţa asta umană de a verbaliza tot ceea ce faci pentru a te vedea alţii (cât mai mulţi), mai e ceva. Obsesia de a trăi în oglindă, de a fi propriul personaj principal de reality-show virtual (cam asta se întâmplă acum pe reţelele sociale, ne filmăm singuri şi apoi ne difuzăm, aşteptând înfriguraţi ratingul măsurat în commenturi şi like-uri) naşte mult balast. Cine caută în el, însă, aici voiam să ajung, are şi surprize plăcute.
Balastul în sine poate crea poezie, după cum scria şi Costi la un moment dat.
Treci mai departe
Facebook+Twitter înseamnă în primul rând dependenţă, narcisism, plăceri vinovate. Dar, dacă îţi dai voie la aceste slăbiciuni şi treci mai departe (care e faza până la urmă, de ce să fim atât de scorţoşi?), pot însemna şi joacă, milioane de lucruri noi, informaţie în real time, oameni, creativitate în lanţ, multă energie, nostalgii colective şi istorie comunitară, poveşti.
Reprezentativ pentru textul de faţă este următorul desen (un clasic în cultura online), pe care îl redau mai jos, cu riscul de a fi acuzată de vigilenţii colegi de mediu virtual că oh, este aşa de veche, cum, nu ştiai, am dat retwitt acum 50 de milioane de ani, buna dimineaţa şi bine te-ai trezit etc:
Mă întorc la el de fiecare dată când dubiile unităţii centrale îmi dau târcoale, ameninţând cu hotărâri de genul „hai să plecăm de aici!”.
În concluzie, mă găsiţi aici. Şi aici. Şi aici….
