Medgidia, orasul de apoi. Teodorescu5

noiembrie 4, 2009 0

Numarul 5 din
teodorescu

Scipion, trenul, Lea

Vorbea sîsîit, albise, era slab şi se uita aproape tot timpul în jos. Cînd îşi ridica privirea Lea îi recunoştea ochii, strălucitori ca înainte. Chiar dacă se împuţinase la trup,  rămăsese aproape la fel de vînjos. Nu mai avea musculatura rotunjită, de militar învăţat cu exerciţiile fizice, ci fibra chinuită a pălmaşilor. Mînca încet. Nu mai avea dinţii din faţă. Îşi tăia cîte o bucată minusculă din friptură şi o mesteca îndelung, cu o plăcere care treptat a început să se amestece cu mirarea că fleica nu se mai termină. A pus tacîmurile jos şi a răsuflat adînc. Lea a întins mîna să-i ia farfuria. A înhăţat-o nervos de braţ. „Las-o acolo”, a sîsîit ameninţător. Apoi i-a explicat, încercînd să zîmbească cu buzele strînse, că era un reflex dobîndit. Zîmbetul părea fals. De cînd bătuse la uşă aproape totul era fals. Lea îl luase drept unul dintre foştii puşcăriaşi care se înfiinţau la ea şi-i spuneau că aveau să-i spună ceva din partea lui Scipion. Nu-i cereau de mîncare. Vedea ea singură că erau lihniţi. Pe cei care se uitau prea curioşi la ea după ce le punea masa nu-i găzduia peste noapte. Îi trimitea la gară să-şi ia trenul. Stătea în uşă, cu părul alb, într-o cămaşă cenuşie, antijeg, descheiată la guler, nu spunea nimic şi cînd şi-a dat seama că era el, Scipion apucase să simtă că nu-l recunoscuse. Şi poate că în secundele acelea cît îl privise ca pe un necunoscut el apucase să-şi închipuie că nu mai era bine venit. N-a mai îndrăznit să-l îmbrăţişeze şi nici el n-a luat-o în braţe. L-a luat de mînă, nu-l mai vedea de lacrimi, şi l-a tras în casă. De-abia cînd el i-a spus „Sper că nu deranjez!” cu vocea lui ironic plină de bărbat învăţat să comande, dar minată de o sîsîială de bătrîn fără dinţi s-a răsucit spre el şi l-a sărutat, descoperind cu limba ceea ce Scipion ar fi vrut să-i ascundă, cel puţin deocamdată, cum i-a spus după al doilea pahar de vin, cînd şi-a mai regăsit umorul. L-a recunoscut, cu ochii închişi cînd a luat-o în braţe şi a dus-o în pat, a dezbrăcat-o şi plecat de lîngă ea, şi prima oară după cinci ani Lea a auzit din nou zgomotul apei făcut de el în timp ce se spăla şi întrebarea „De ce nu schimbi lavoarul ăsta?”
O parte dintre noutăţile din oraş le observase singur, după ce se dăduse jos din tren. Fănică nu mai avea cîrciuma, hotelul Traian nu mai era hotel, ruşii îşi făcuseră cheful şi ocupaseră jumătate din cazarma regimentului. Se dusese pe deal şi le văzuse tancurile în cazarmă. Parcă nu merita să faci cinci ani de puşcărie pentru atîta lucru. Nu merita să faci puşcărie pentru nimic din ceea se întîmpla! i-a spus Lea, brusc îndîrjită, vărsînd din greşeală vinul din pahar pe cearşaf. Prietenul lor judecătorul înţelesese atîta lucru şi fugise în străinătate. Asta era singura veste bună pe care i-o putea da.
Scipion n-a zis nimic. A doua zi s-a dus acasă şi a scos sabia din ascunzătoare. Lama nu ruginise. Apărătoarea se oxidase puţin, dar aproape că nu conta. Lea i-a spus iritată că se luptase cu primăria în toţi aceşti ani să nu-i bage chiriaşi în casă şi să nu-l exproprieze şi el n-avea ochi decît pentru sabia asta! „Şi pentru tine!” a sîsîit sec Scipion. După încă trei zile Lea i-a spus că voia să plece din ţară. Nu-şi depusese actele pînă acum, fiindcă îl aşteptase să se întoarcă. Dacă ar fi găsit-o îmbătrînită sau măcar niţel acrită de viaţă, Scipion i-ar fi răspuns că pleacă şi el împreună cu ea: s-ar fi făcut dresor de cai ori s-ar fi dus să muncească în mină, cum făcuse în puşcărie, dar ce legătură mai era între el, cel de acum, şi femeia care-şi păstrase pentru el frumuseţea şi orgoliul tăios în aceşti cinci ani de aşteptare. Se simţea la fel de inutil alături de ea, ca şi atunci cînd îşi luase din nou sabia de cavalerist în mînă. Două luni mai tîrziu a condus-o pe Lea la gară. Ar fi vrut să meargă cu ea pînă la Bucureşti şi s-o însoţească apoi nevăzut pînă la capătul călătoriei sale. I-a suit cele două valize în tren şi cînd a auzit şuieratul locomotivei a mai sărutat-o o dată, în grabă şi s-a întors pe peron. În timp ce Lea stătea în uşa vagonului cu mîna întinsă spre el, Scipion se întreba ce-ar fi fost dacă ar fi luat-o în braţe şi s-ar fi dat jos din tren împreună cu ea sau dacă măcar i-ar fi făcut şi el semn cu mîna de la revedere.

Avatar
VoxPublica
VoxPublica
Lasă un răspuns

Your email address will not be published.