Încă o dovadă că e recesiune. Guest star: peştişorul de aur cel lihnit


    Nu e nevoie de Băsescu să anunţe că am intrat în recesiune, eu am primit confirmarea în dimineaţa asta (duminică). Hai să vă povestesc. Mi-ar fi plăcut să continuu cu „trezit cu noaptea-n cap…”, însă e o poveste oarecum pescărească, aşa că am să încerc să mă ţin departe de exagerări. Deci, trezit cu soarele mijind printre gene, am purces către baltă. Unde am şi ajuns. De n-ar fi fost decât valurile, broaştele, păsările, vântul şi stufărişul, ai fi zis că eşti pe altă lume, un fel de Dumbrava minunată, varianta lacustră.Ghinion că prin apropiere, deh, eram doar la marginea Bucureştiului, vieţuia şi ţărănoiul manelist cu vilă, care n-avea somn, dar nu despre el vreau să vă vorbesc, nu. Capturile sunt cele despre care vreau să dau de veste, ca să înţelgeţi mai bine că nu-i a glumă cu recesiunea. Pe primul l-am prins la undiţă (lansetele le-am luat cu mine doar ca să le mai scot la aer, că erau cam palide), dar nu mi-am dat seama ce e cu el. Era atât de mic încât la început nici nu am ştiut dacă el s-a agăţat de râmă sau dânsa încerca să-l înghită. L-aş fi păstrat -sub pretextul că îl iau să-l cresc-, numai că, dată fiind prezenţa zânei pe malul bălţii, am făcut pe generosul şi l-am eliberat. E, a venit şi al doilea, iar eu tot liliac (e în loc de orb) am fost. Ăsta era ceva mai întremat, chiar dolofănel, dar unde merge suta (de milligrame), merge şi mia, înapoi în apă, adică. Abia la a treia reuşită am ieşit din negura ignoranţei. Al treilea, care cred ca era tot primul, parcă încerca să-mi spună ceva. Ca să vedeţi minune, mocirlosul pirpiriu se lăuda că e peştişorul de aur. –Caras auriu, zic, deşi nu prea semăna. –Nu, peştişor de aur, perseverează. –Du-te, bre, şi te-neacă, eşti tot atât de preţios ca lanţul ăla din aur verde pe care l-am cumpărat pe zece ouă de la ţigani când eram mic . El trece peste ironiile mele ieftine şi mă expediează: e cam tare aerul de pe aici, nu-mi prieşte, dacă îmi dai drumul, îţi îndeplinesc o dorinţă. Hopaaaaaa, impostorul nici măcar nu şi-a făcut bine lecţia. –O dorinţă zici, a? – Pai, da. Că oferta aia cu trei nu mai e de actualitate, am retras-o. –De ce, mă rog?Pentru că e criză?! De ce crezi că sunt atât de pâmântiu, mi-am amanetat tot aurul ca să fac să meargă în continuare treaba. Şi aproape degeaba! Deşi primesc mai puţine comenzi, nici pe astea nu le mai pot onora: majoritatea furnizorilor refuză să-mi mai dea pe datorie; spiriduşi, blonde Playboy, cai înaripaţi, toate lighioanele care mă ajutau să îndeplinesc cele trei dorinţe tradiţionale sunt acum în şomaj tehnic; portăreii mă fugăresc cât e ziua de lungă. Îi opresc jelania. În ciuda faptului că mie portăreii îmi aduceau mai degrabă cu niscaiva bibani hulpavi, i-am şoptit ce-mi dorea inimioara şi l-am lăsat să-şi înece supărările. Evident, nu i-am cerut sarea cu marea, prea era necăjit, am fost rezonabil.

    Timpul se scurge alene, soarele arde jucăuş, conversaţia e plăcută, peştele e întruchiparea discreţiei. Nu şi preţiosul meu. Arunc. Firul vâjâie, controlez, simt, văd cum lingura se scufundă încet spre el, iar el se mişcă înceeet, conştient de forţa lui. Recuperez încet, înceeeet, încet, calm, calm. Deodată, brusc, atacă. Coada lui peşte aruncă apa la mari înălţimi. Îl simt. Nu, nu vei scăpa, eşti al meu, al meu, te-am prins. My precious, my precious. Mă scuzaţi, am încurcat filmele, să revin la povestea mea. După o pauză lungă de acalmie, pluta se mişcă. Trag cu putere, cu nerăbdare, cu speranţă… cu un sentiment acut de deja-vu, de cârlig atână acelaşi peştişor mirosind a faliment. –Mă, tu nu te înveţi minte? Ce căutaşi iar aici? N-a fost nevoie să-mi răspundă, i-am citit în ochi foamea din măruntaie. Mi-am pus o nouă dorinţă şi l-am eliberat încă o data, nu înainte de a-i da ceva de-ale gurii, să aibă, săracul. Normal, acum aţi vrea să ştiţi dacă mi-a îndeplinit sau nu vrerile, dar eu un răspuns la asta nu am. Adică, prima dorinţă s-a îndeplinit, dar nu ştiu cât a fost meritul anemicului şi cât al zânei. Pe cea de-a doua am reportat-o pentru o altă zi cu soare. Şi nu, nu vi le spun şi vouă. De fapt, de ce naiba v-am povestit toate astea? Hmmmm… Aha, mi-am amintit! Am ajuns la redacţie cu gândul să mă autoironizez pe blog că am fost la pescuit şi că am prins patru peşti atât de mici încât puteam să le fac poze doar dacă puneam lentile de microscop aparatului de fotografiat. Da, asta voiam să scriu, dar m-am luat cu tastele şi uite ce a ieşit.

    PS

    Zâna m-a rugat să nu spun nimănui că ea nu a prins nimic 🙂

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here