Iubitul Zoiei Ceauşescu scrie un roman. Iată cum sună: „Îmi faci aşa ceva, spune expresia ei, după câte avansuri ţi-am făcut?“

Petru Popescu publică la editura Curtea veche un roman – memorii si fictiune, inteleg din prezentari – despre relatia sa cu Zoia Ceauşescu. Aştept să-l citesc, Petru Popescu a fost un succes imens acum vreo patru decenii; a fugit din Romania şi şi-a pierdut satutul de vedetă literară absolută în România. Eu, la lectura romanului Prins – marea senzatie a epocii, nu am ramas deloc impresionat. Criticii vremii au spus ca e onorabil. Dar sa citim ceva in premiera si apoi poate ne vine chef de tot romanul.
Niste imagini cu Zoia. Comentariul e stupid, dar imaginile merita. E ce am găsit pe Youtube.

In prefata, Petru Popescu scrie:

Deci, în povestea mea, Zoia e Julieta în căutarea lui Romeo prin hăţişul Securităţii, al intereselor camarilei, şi al planurilor nebuneşti ale propriului ei tata. Piscul romanţei şi ruptura dintre ea şi iubitul improbabil sunt narate pe fundalul turneului lui Ceauşescu în 1973, de la Havana la Santiago de Chile – la care scriitorul e mobilizat ca reporter, deci n-are cum sa fuga de atenţiile fiicei. Intre cei doi se petrece o “folie à deux” fiica mărturisindu-se complet, asumând un risc de respingere pe care nu şi l-a asumat niciodată înainte şi dându-si seama că e mai captivă erotic şi existenţial decât el. Dar el e mai vulnerabil în alt fel: scrisul e viaţa lui, chiar şi pe altă orbită, pe altă planetă, în altă limbă. Dacă rămâne în România, nu mai poate fi pur; dacă fuge, chiar dacă i deschid orizonturi nebănuite, nu mai poate fi la fel de întreg ca artist.

Iată şi cîteva pagini oferite de editura, ca să vă faceţi o impresie. o să revin şi cu perspectiva de critic literar ranchiunos:).
Extras din romanul Supleantul
Ce plăcut e să vezi lumea de sus, din elicopter! Nu-i de mirare că ştabilor le place să zboare cu elicopterul. De sus, Jupiter şi Neptun şi Olimp şi Costineşti par o singură localitate, albă şi tolănită pe malul mării ca un mini-Rio de Janeiro.
Mă întreb ce s-a întâmplat în reşedinţa prezidenţială, după ce condu­cătorul a părăsit pajiştea. Nu reuşesc să construiesc niciun sce­nariu credibil.
Trecem Eforiile. Trecem lacurile nămoloase. Ciocănim aerul cu palele elicei, peste plaje de zahăr ars, cu umbrele colorate, cu trupuri pe cearşafuri, multe, puzderie. E vânt, biciuind marea şi spărgând-o în valuri mici. Zburăm peste mici golfuri şi promon­torii spumuite de spargerea valurilor. Zburăm peste vapoare comerciale, navigând spre sud, cu siajurile arcuite părând să spună la revedere! Zburăm iar peste mlaştini, peste schelete de copaci otrăviţi de apă sărată, încărcate de cuiburi de cocori şi egreţi. Zburăm peste portul Constanţa. Coborâm către zona peninsulară.
Elicopterul atinge asfaltul unei promenade cu balustrade albe. Ameţit, îmi desfac centura. Coman sare din elicopter. Vorbeşte la radiotelefon. Sar şi eu, gheboşindu-mă sub elicea care încă se învârte.
Văd sezonişti înnegriţi de soare, pe trotuare, miraţi de apari­ţia elicopterului. Văd şi un ofiţer în impunătoarea uniformă albă a marinei române, oprit pe trotuar cu o plasă de cumpărături goală în mână, încercând să înţeleagă ce se întâmplă. Am aterizat cu elicopterul între Cazino şi restaurantul Vraja Mării.
O văd pe Zoia: fumează sprijinită de o balustradă albă, uitându-se la valurile care explodează dincolo de dig. Se în­toarce, aruncă ţigara în mare, îmi face un gest din cap şi o ia spre uşa Vrăjii Mării, pe care e agăţat semnul ÎNCHIS.
Zoia încearcă clanţa. Uşa se deschide. În restaurant, un chelner şi o chelneriţă, tineri, şterg pahare.
Când ne văd rămân cu gura căscată. Zoia le face un gest drastic, să dispară, apoi se întoarce spre mine, vâlvoaie şi fierbând de furie. „Cum am putut, CUM AM PUTUT să-l contrazic pe tatăl ei, în faţa celorlalţi? Şi nu numai că l-am contrazis, o greşeală şi mai gravă e că i-am explicat! Lui nu-i explică nimeni, el explică altora!“ „Doar e la mintea cocoşului, ţipă ea la mine, atât de surescitată şi furioasă, că bate din picior, şi un tâmpit şi-ar fi dat seama că treptele pe care le-a ridicat ea ca să urc eu către întâlnirea de azi au fost extrem de gingaş construite, şi eu… am riscat să se prăbuşească totul, totul!“
Peste umărul ei, văd chelnerul şi chelneriţa. După ce a intrat Zoia aşa de vijelios şi le-a făcut semn atât de autoritar, s-au retras către uşa bucătăriei; dar s-au oprit lângă uşă, fata încă ţine un pahar în mână, şi ne privesc de acolo.
Zoia e nedormită, îi văd cearcănele. A manevrat fără odihnă. E atât de istovită încât pare gata să izbucnească în lacrimi. — Nu mai vorbesc, protestează ea, că mai era acolo şi şarpele ăla de la Externe, care abia aştepta o ocazie să te bage la apă! Nu l-ai auzit? Să ascultăm, să ascultăm!
Un moment uit de aparentul dezastru. Să mă bage la apă pe mine? De ce?
Se sprijină de o masă acoperită cu alb curat, apretat, şi scrâşneşte că lordul se crede a fi singurul intelectual adevărat gravitând la vârf (chiar astea-s cuvintele pe care le foloseşte!) şi fireşte că întotdeauna sabotează şi va sabota şi în acest caz apariţia altor intelectuali la vârf. — Dar asta n-are nicio impor­tanţă, geme ea în continuare, importantă e impresia tatălui meu. Nu ştiu ce impresie i-ai făcut. A trecut pe lângă mine şi nu mi-a spus nimic, n-am reuşit să-mi dau seama ce hotărâre o să ia… Nu ştiu…
Trag o suflare lungă, lungă, în care miros marea, cu toate că ferestrele restaurantului sunt închise. Vraja Mării e acel local select pentru care, când sunt în vacanţă pe litoral, economisesc bani ca să-mi permit o seară de cină şi dans, cu o iubire fugară ori cu o pipiţă. Merită banii. Dar acum, în lumina amiezii, nu recunosc locul. N-are aceeaşi poezie, deşi marea, dincolo de ferestre, e nedescris de frumoasă. Pun maşina de scris pe faţa de masă curată şi proaspătă.
— Trebuie neapărat să-mi promiţi…, spune Zoia.
Îi tai fraza: — Iartă-mă, dar cred că e mai bine să punem punct aici Tu şi eu. Şi lăsând maşina de scris pe masă, mă întorc şi mă îndrept spre uşă. Mă văd în oglindirea geamului cu semnul ÎNCHIS: încercănat, în costumul meu negru, James Bond blufând-o pe fata şefului.
Însă esenţialul înţelepciunii lui Stejar a fost: Blufeaz-o niţel, dar nu prea tare.
Într-o clipită, aleargă după mine şi îşi pune mâna pe mâna mea apăsând clanţa ca să deschid uşa. — Cum? spune ea uimită. După toate, tu faci pe nebunul?
— Nu fac pe nebunul, răspund, luptând împotriva undei aceleia de atracţie pe care o simt acum mai tare decât oricând… româncele, brunete şi dramatice, răscolite de hormoni şi în acelaşi timp pline de patima justeţei cauzei lor! Tare greu e să le rezişti! Nu fac pe nebunul, repet eu; dar ai schimbat regula jocului, tu ai schimbat-o! Nu mi-ai spus că mă vrei pe post de scriitor care spune lucrurile pe şleau? Ăsta am crezut că o să-mi fie rolul. Dacă şi la o prostie ca aia cu motorcadele nu pot spune nimic, ce rost are? — Nu-i o prostie, spune ea, foarte fiartă. Nu-nţelegi politica.
— Asta-i adevărat. N-o-nţeleg. Lasă-mă să trec.
Mă aşteptam să-şi apese mâna pe a mea mai tare. În schimb, şi-o retrage şi se dă înapoi. În acelaşi timp, James Bond din oglindirea sticlei se uită lung la mine. „Ăsta nu mai e joc, îmi spune el. Până acum, hai, era joc. Dar acum nu mai e. Gân­deşte-te bine la ce faci şi la ce spui!“ Surescitarea îmi trece într-o secundă. Când mă uit la tânăra pe care am lăsat-o în urmă stupefiată, îi văd în ochi un luciu galben, felin. O promisiune de pedeapsă, nu pătimaşă, ci mocnită, sigură. Timidi­tatea, fragilitatea n-au nimic cu dârzenia tăcută a femeii dezamăgite. I-a plăcut mult jocul dintre noi, mai mult chiar decât am crezut. Şi ar fi aprig de înfuriată dacă s-ar termina. Ceea ce mă face să simt o mulţumire subtilă şi vertiginoasă, ca un drog. Plină de anvergură, şi de verticalitate.
— Chiar pleci? mă întreabă ea, duşmănoasă şi în acelaşi timp pledând în faţa mea: „Îmi faci aşa ceva, spune expresia ei, după câte avansuri ţi-am făcut?“
Am lăsat maşina Olivetti pe masa aceea înfăţată. Cu braţele libere, o înfăşor pe Zoia în jurul taliei; nu se aştepta, îşi pierde echilibrul şi aproape cade către mine.
Scriitorul tineretului o sărută pe fiica puterii, fumegos şi lung. Ea încearcă să se desprindă de el, odată, şi încă odată, dar cade pradă atracţiei trupurilor lor încordate şi nedormite. A buzelor lor amare, de la tensiunea nervoasă şi de la gustul de nicotină. Cade pradă necunoscutului şi neobişnuitului. Amândoi trădează, fiecare în felul lui, şi amândoi gustă dulceaţa şi uşurarea trădării. Îşi pierd răsuflarea. Se despart ca să-şi reumple plămânii cu oxigen şi cu mirosul mării.
Şi se sărută iar, ignorând universul, momentan eliberaţi.

Articol scris in colaborare cu Dragos Stanca

7 COMENTARII

  1. If the contract beeetwn the customers and PG&E originally applied to analog meters, and if changing the contract involved withholding information, ignoring science and testimony and dismissing legitimate concerns, then isn’t the contract for smart meters in violation of the law and the public trust that the PUC should safeguard?When we Opt-Out , aren’t we agreeing by submitting to and participating in the contract ..to the legitimacy of an otherwise illegitimate contract??? Doesn’t that therefore give PG&E the power to say that we consumers who refuse the smart meters have agreed to their terms? By agreeing to opt-out now, we are postponing the installation of smart meters, not refusing them outright, according to PG&E.I have been given notice that I must accept the smart meters on my home or sign the opt-out before the end of the month ..no other choice. As a result, I’m facing having my power shut off and the potential of punitive fees if power is restored at a later date.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here