„Sunt forţe care-şi bagă coada de două luni în democrația internă, care folosesc instrumente nedemocratice, care sucesc mâini la spate, care arată pisica, care scot scheleţi din dulap, nu cedez. Ca la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz. Nu cedez. Voi da bătălia pentru PNL, pentru România”.

Cu aceste acuzații Ludovic Orban speră să atragă atenția asupra anomaliilor care se petrec în mijlocul Partidului Național Liberal înaintea alegerilor care ar trebui să dea viitorul președinte al PNL. După aceste acuzații ale președintelui actual al liberalilor lansate la Focșani, a detaliat și Virgil Guran ce a vrut să spună fostul premier:

„La noi, în România, din păcate, câte un om care are personalitate, care încearcă să facă ceva, i se găsește imediat ceva, ca să fie denigrat, chiar dacă se dovedește peste un anumit timp că nu este real, de multe ori îi întrerupe cariera politică sau chiar omul renunță, fiind efectiv scârbit de ceea ce se întâmplă.”

Ceea ce vor să spună cei doi lideri PNL este ceea ce am tot auzit în ultimii ani, de la Liviu Dragnea la Victor Ponta și Traian Băsescu, repetându-se în buclă. Mai exact, anumite facțiuni din prea numeroasele servicii secrete au tendința și obișnuiesc să își bage coade în jocuri politice față de care ar trebui să păstreze distanța și unde n-ar trebui să intervină niciodată.

Această imagine care se întrevede din acuzațiile celor doi lideri liberali, respectiv că serviciile secrete controlează (sau cel puțin încearcă să o facă) aproximativ tot ce mișcă în această țară, din moment ce vrea să facă jocurile în cel mai important partid aflat în coaliția de guvernare, este în continuarea ideii absurde care ne provoca în urmă cu 2-3 ani când era enunțată de gruparea Dragnea din PSD.

Pe cât de credibilă sau incredibilă părea atunci teoria statului paralel pe atât de falsă sau adevărată pare și acum aceeași ipoteză enunțată, ce-i drept, de oponenții politici ai celor care acum sunt scoși în afara jocului politic. Nu există metodă sau test prin care să putem testa adevărul sau falsitatea celor enunțate aici.

Și totuși. Am putea să ne imaginăm că ar fi posibilă o grilă prin care am verifica dacă există sau nu un stat paralel care ar acționa dincolo de percepția publică și în afara jocului politic petrecut la vedere? Să ne imaginăm doar.

Credeți că un „stat paralel” ar putea permite, de exemplu, ca infrastructura feroviară să devină o ruină? Cu atât mai mult cu cât România se putea lauda la sfârșitul epocii post-comuniste a fi țara cu unul dintre cele mai extinse sisteme de căi ferate din Europa.

Dacă ne imaginăm existența unui „stat paralel”, singura modalitate onestă ar fi ca acesta să lucreze pentru interesul național și împotriva oricăror jocuri politice efemere care ar putea submina economia națională și șubrezi încrederea în instituțiile statului.

Dar dacă aceasta ar fi definiția minimală a unui „stat paralel”, atunci cum am putea să ne explicăm faptul că pilonii cei mai importanți ai dezvoltării unei țări, cum ar fi Educația și Sănătatea, sunt cei mai amenințați în aceste vremuri? Iar asta are drept cauză tocmai subminarea acestor domenii din interior prin acțiuni premeditate de către cei care le conduc vremelnic.

Dacă ar exista cu adevărat un „stat paralel”, unul căruia să-i pese exclusiv de modul în care se dezvoltă țara, așa cum ar trebui să fie în definiția de manual al unui „stat paralel”, cum oare am putea să ne explicăm faptul că România a ajuns codașa Europei la toate capitolele care contează în măsurarea dezvoltării unui stat?

Cum să ne explicăm că Sănătatea și Educația sunt aproape de colaps și în plin proces de privatizare pentru ca și mai puțini români să aibă acces în viitor la aceste drepturi garantate de Constituție, cum să ne explicăm că am ajuns cei mai săraci din Europa și cu cele mai mici șanse la dezvoltare dacă am avea un „stat paralel” atât de puternic pe cât ni-l prezintă din când în când liderii politici?

Undeva, cineva, trebuie să se înșele. Ori povestea cu statul paralel e doar o fantezie a unor politicieni care vremelnic ajung la putere, ori acuzațiile lor sunt adevărate și atunci ceea ce ei numesc „stat paralel” e cel mai mare dușman al dezvoltării acestei țări.

Drama noastră e că nu putem să demonstrăm niciuna din aceste ipoteze și nu ne rămâne decât să credem într-unul sau în altul din cele două scenarii. Tragedia e că, în realitate, una din cele două e adevărată. Cu atât mai trist pentru noi că nu putem ști care dintre cele două ipoteze e cea adevărată.