Lecţia de viaţă şi de moarte a lui Gheorghe Dinică
Cînd dai semne că intri în folclor ţi-ai atins obiectivul: eşti c-un picior în posteritate. Cazul lui Gheorghe Dinică e, în ciuda grelei pierderi, foarte fericit (atît cantitativ, cît şi calitativ). Contează mai puţin că Dinică a descins în folclorul urban în principal ca un imens boem, deşi prioritate ar fi trebuit să aibă enormul actor. Important e să nu uităm lecţia esenţială a maestrului: viaţa e scurtă; n-are rost să prindem 75 de ani plictisindu-ne.
I. Necrologul
Cînd moare un mare artist, televiziunile se bat furibund în necrologuri. Cel al Antenei 3 era deja scris pe 30 octombrie, ca să fie la îndemînă pe server şi, la o adică, să ia faţa concurenţei îndoliate cu minimum 30-40 de secunde. Tonul sobru, comemorativ, şi lexicul de doliu, împănat strategic cu sintagme colosale, dar general valabile, sugerează întregii naţiuni că ei, jurnaliştii de la centru, care ştiu să filmeze lacrima în detaliu, au înţeles exact despre ce e vorba. Şi au dimensiunea precisă, aproape matematică (în termeni de audienţă), a ireparabilei pierderi. Îmi pare rău s-o spun, mai ales în cazul lui Dinică: nu, n-o au.
Am văzut, în ample imagini de arhivă, un om căruia viaţa i-a dat 97 de titluri în filmografie şi 75 de ani de viaţă. Iar despre anii ăştia am putut afla, la cald, următoarele: că Dinică a fost un mare actor care a cîntat cu Nelu Ploieşteanu; îi plăcea muzica de pahar şi a jucat în telenovele. Lucruri perfect adevărate, monşer. Dar, dacă aş fi picat alaltăieri în cap din Lună sau Guineea-Bissau, n-aş fi înţeles din carcaletele omagial de ce omul ăsta mai degrabă tăcut, mucalit şi sarcastic a meritat un articol atît de onorant în New York Times (în care, să reţinem, se face vorbire despre rezistenţa lui la comunism şi comparaţia lor cu Robert de Niro).
“Am filmat şi nopţi, am filmat şi zile / Pentru tine, draga mea, ca să te simţi bine”… Refrenul (uşor modificat faţă de originalul lăutăresc, prea proletar pentru gusturile impecabil de boeme ale lui Dinică) a survolat ştirile în heavy rotation, ca o imponderabilă piatră de hotar în cariera artistului. Asta fără a se ţine cont o secundă de indicaţiile antume ale acestuia: fiind invitat cîndva să cînte o amărîtă de romanţă la Crizantema de Aur, Dinică i-a întrebat, contrariat, pe organizatori: “Băi, voi sînteţi nebuni?”.
Căci o ştia şi el, am aflat-o şi noi, fanii lui cu ureche muzicală: omul era actor, nu cantautor (ca şi Ştefan Iordache, la moartea căruia a defilat, pe sticlă, un cortegiu de cîntece de dragoste perfect inoportune; dar, e drept, mai uşor de fredonat decît replicile din Glissando). “Băieţi, voi n-aţi înţeles aluzia, eu doar mă distrez”, le spunea Dinică fanilor care-l încurajau să cînte. Cînd, toată lumea bună ştie, lui îi plăcea mai mult să asculte. În special la “Şarpele Roşu”.
II. Actorul
Era simplu: Dinică a fost, înainte de orice, un mare actor de teatru – “M-am suit pe scenă şi parcă eram acolo de cînd lumea”. Se vede treaba, însă, că nici un expert în omagii nu mai are imaginaţie şi buget ca să scotocească puţin prin arhiva TVR (unde există Take, Ianke şi Cadîr plus încă vreo 20 de titluri esenţiale). Apoi, a fost un remarcabil actor de film. Şi nu înţeleg de ce nici măcar omnipotentul YouTube (care, graţie documentariştilor din ziua de azi, a umplut pînă la refuz ştirile TV, inclusiv la moartea lui Michael Jackson), nu a mai funcţionat impecabil şi în acest caz. Care ne doare mai tare.
Recomand mai jos, tardiv şi călduros, un fragment cu o calitate vizuală decentă şi disponibil prin două click-uri timide, din filmul Prin cenuşa imperiului (Andrei Blaier, 1975). Care, ca să fim cinstiţi cu necrologul, a cîştigat un singur, dar important premiu la Festivalul de Film de la Karlovy Vary, în 1976: cel mai bun actor – Gheorghe Dinică.
E drept, omului i-a plăcut un anume tip de cinematografie (“eu am făcut înainte filme care aveau o calitate mai ridicată”). Şi nu agrea deloc minimalismul noii generaţii de cineaşti, pe care-l găsea imund, scabros şi-n general cam lipsit de sens şi de buget. Aici e, fireşte, mult de discutat la o ladă de vin, mai degrabă două. Discutabile sînt, din păcate, şi multe dintre opţiunile profesionale recente ale lui Gheorghe Dinică.
Producţii perfect inutile şi nici măcar vag comerciale, care nu-l meritau pe generic şi pe care îmi place să cred că nu le-a luat nici o clipită în serios (Faimosul paparazzo, Turnul din Pisa, Orient Express, Magnatul, ca să dau cîteva exemple triste şi extreme). E drept, însă, că nici de Niro nu mai excelează demult în capodopere (asta ca să optez pentru un eufemism c-o minimă aparenţă de solemnitate).
Ah, şi-ar mai fi cele două telenovele de mare audienţă, care au revigorat o legendă ce nu avea nevoie de încă o statuie la Buftea (pe care o ştia pe de rost, cărămidă cu cărămidă, începînd cu “Calu Bălan”). Şi în care – în ciuda enormului succes de public şi a binevenitului bonus financiar în vremuri de restrişte ale artei – susţin în continuare că n-avea ce să caute nici un monstru sacru al scenei româneşti. Nu din snobism, ci din principiu. Numai că Gigi Dinică era şi el om. Mergea la film sau prin magazine, i se făcea şi lui foame. Avea o nevastă, pe “doamna Gabi”, şi-i plăcea, să recunoaştem, viaţa.
“N-am mai văzut o poveste cu doi tipi care se iubesc”, le reproşa Dinică scenariştilor contemporani, generînd o uşoară confuzie. Tocmai el, marele actor specializat, încă de la începutul carierei, în monumentale roluri negative, întrucît era prea talentat ca să joace juni primi… Recunoştea că n-a avut timp să se căsătorească pînă la 62 de ani. Şi n-a avut nu pentru că n-a iubit temeinic, cum se cuvine, ca-n filmele alea vechi, în care sentimentul e sentiment, nu neorealism (“aveam viaţa mea, o relaţie, două, sau cîte aveam”).
Ci, pur şi simplu, pentru că încă de la bun început destinul i-a hărăzit o prea febrilă activitate nocturnă: “M-am născut în 1933, în ziua de Crăciun, dar nu era nimeni la Primărie. Toţi erau în chefuri şi m-au declarat în acte pe 1 ianuarie 1934.” Iar chefurile (pe care domnul Dinică le numea, cu delicateţe literară, “şuete”) l-au urmărit constant apoi, mai toată viaţa. Parcă pentru a recupera, în absolutul notelelor de plată, cele şase zile pe care actorul le pierduse-n scripte.
III. Omul
În ceea ce mă priveşte, îl voi omagia în felul meu pe marele actor Gheorghe Dinică. Mi-am propus să revăd Prin cenuşa imperiului, Cuibul de viespi, Filantropica şi, în cele din urmă, Revanşa. Punctul doi: am programat cîteva sticle de vin roşu, sec, în amintirea (vie) a maestrului. Le voi bea în compania unui vechi prieten, Aurel Mitran, un foarte bun cunoscător al fenomenului. N-o să plîngem de mila nimănui (nici a teatrului românesc, nici a cinematografiei sau industriei de telenovele de la Buftea). Pentru că nu ăsta e spiritul. Sarcasmul imperial al lui Dinică nu îngăduia patetismele mici şi mijlocii, iar de cele mari făcea mişto pînă dimineaţa.
Dimpotrivă: nădăjduim că ne vom îmbăta straşnic, vesel şi definitiv festiv, ca să ne aducem aminte că (parafrazînd puţin un mare specialist englez) alcoolul a primit mai multe de la Dinică decît Dinică de la alcool. Sperăm, pentru că miza e cu adevărat uriaşă, c-o să ne mai ţină o dată pînă tîrziu în noapte, ca-n vremurile de demult ale romantismului bachic. Cînd Dinică aştepta la masă răsăritul şi ţinea de mînă o tînără domnişoară cu palme reci şi umede, simţindu-se dator s-o gratuleze c-o invitaţie indecentă şi-un compliment esenţial: “Să vii te rog la vară, ca să-mi ţii mîna pe şpriţ”.
Ştiu: poveştile de pahar cu Dinică sînt chiar mai numeroase decît replicile lui memorabile din filme (iar ăsta nu e un defect al actorului; ci, dacă-mi permiteţi, un merit incontestabil al omului care excela prin talent şi experienţă). Pe multe le-am auzit în cîte două-trei variante populare, care circulă liber în natură, ca bancurile cu Radio Erevan. Pe unele le-am uitat de cînd a venit criza şi m-a scos cu forţa din cîrciumi. Aşa cum nu-mi mai aduc aminte exact ce se întîmplă exact pe la mijlocul Mioriţei sau ce anume avea de-mpărţit Manea slutul şi urîtul cu Toma Alimoş.
Într-un interviu acordat în noiembrie 2003 lui Marius Tucă (din care am citat, masiv, şi mai sus), Dinică explica mecanismul creativ al aşa-numitelor “vorbe de duh”, care au făcut istorie şI alcool în mediile culturale bucureştene: “A fost o perioadă cînd la întîniri, la un pahar de vin, veneau mulţi epigramişti şi le scoteau una după alta, erau sclipitori. Şi, într-o seară întreagă, trebuia să vii şi tu cu ceva, să faci faţă. Şi-atunci s-o fi exersat organismul.”. La întrebarea lui Tucă “Înjuraţi la beţie?”, Dinică a răspuns atunci la fel de spontan cum ar fi făcut-o mai demult, la “Doi Cocoşi”, dacă l-ar fi abordat un reporter extrem de matinal de la Săptămîna: “Mai înjur, dar fără patimă. E ca şi cum ai spune Bună ziua, îl bagi pe om în seamă”.
IV. Poveştile
Apropo: Dinică e ultimul client şi e deja dimineaţă. Chelnerul încearcă, în mod repetat, să-l convingă pe maestru să-i lase banii şi să plece. De fiecare dată cînd se înfăţişează cu nota la purtător, Dinică, privind prin el, îi adresează nişte cuvinte aspre, dar severe. O dată, de două ori, de trei ori. În cele din urmă, chelnerul se enervează şi explodează: “De ce mă-njuraţi, maestre?”. Dinică devine brusc atent, focusează şi, observînd că omul bate spre doi metri şi-a sărit demult de suta de kile, răspunde: “Poate din snobism?!”.
Seara, pe la nouă. Dinică coboară în “Peştera”, restaurantul lui preferat (care nu mai e demult pe hartă) de la Piaţa Rosetti. Înăuntru – omor, ca la revoluţie. Nici un scaun disponibil, nici un colţişor liber, unde să trînteşti o masă de urgenţă, adusă special pentru maestru, din bucătărie. Chelnerul se face mic şi precizează: “Astă seară chiar nu se poate, ştiţi, e ziua unui tovarăş important şi…”. La care Dinică se retrage cu demnitate, precizînd: “Deh, ţară mică, mese puţine”.
Dimineaţa, pe la 10. Dinică vine la Naţional, la repetiţii. E vioi şi prezentabil, ca de obicei, dar are mîna dreaptă bandajată-n grabă, pe genunchi. Logic, tinerele actriţe din trupă se strîng imediat ciorchine, în jurul său: “Vaaai, ce-aţi păţit, maestre?!”. Dinică face o grimasă de efect şi răspunde: “Ce să păţesc, ce să păţesc? Am plecat dimineaţă, ca orice om normal, din cîrciumă şi m-a călcat un tîmpit pe mînă”.
La masă cu Gheorghe Cozorici, Emanuel Petruţ şi Florin Pucă. Cozorici nu venise singur, cum făcea de obicei: îl adusese pe nepotă-su cu el, că n-avea momentan cu cine să-l lase. Toată lumea mănîncă şi bea într-o deplină tăcere, conform convenţiei nescrise că nu merită să pierzi anapoda timpul de băut vorbind. La un moment dat, Dinică îşi scoate batista ca să se şteargă pe frunte şi o scapă din greşeală sub masă. “Domnule, v-a scăpat batista”, intervine decisiv puştiul. Dinică zice “Mersi” şi, profitînd de o vizită la veceu a piticului, îi transmite scurt lui Cozorici: “Nu-l mai aduce p-ăsta micu’. E prea vorbăreţ”.
După o zi extrem de lungă, Dinică ajunge, în fine, acasă la mama lui, căreia îi promisese demult c-o vizitează. Stau la masă, vorbesc, mănîncă, beau (mai mult Dinică), iar vorbesc, iar mănîncă, iar beau. Într-un tîrziu, Dinică adoarme cu capul pe masă, epuizat. După juma’ de oră se trezeşte brusc, pe pilot automat, şi întreabă: “Aşa, deci cît e nota?”.
E din partea casei, maestre.
Dragoş Vasile
P.S. Îmi iau libertatea de a nu răspunde, de data asta, celor care mă vor acuza, inevitabil, că întinez memoria maestrului cu anecdote, alcooluri şi antren. Şi asta pentru că: 1. Patetismele fără fond nu mă interesează. 2. Oamenii care le formulează în comentarii, regretînd că Dinică nu mai joacă magistral în Aniela, nu mă interesează absolut deloc. 3. Poate o să vi se pară ciudat, dar chiar am scris destul.
