Magie de-o seară

Monstruosul rege îşi adună oştile. Sunt urâţi ca întunecimile iadului, cu colţii rânjiţi şi bale veninoase curgându-le din gurile diforme. Sunt mulţi. Deşi sunt încă departe, simiţi un fior de teamă, inima se face mică-mică, pielea se încreţeşte, respiraţia trepidează. Se apropie, se apropie, se apropie! Lumină. Orbire. Cu ochii înlăcrimaţi, dar întredeschişi, îi vezi cum dispar, se fac scrum.
Într-o grădină de castel, prinţesa sădeşte melancolie de-a lungul aleilor veştejite. Alesul ei e departe. Sau aproape. Nu ştie, nu-l cunoaşte, dar îl aşteaptă, ca orice prinţesă care îşi respectă condiţia. Pe calul alb din poveste, prinţul apare, ca orice prinţ care îşi ştie rolul. Studiile moderne spun că este nevoie de şase secunde să te îndrăgosteşti. Cei doi sunt loviţi de leuca amorului în mai puţin de una. Se îmbrăţişează, se sărută, se mângâie, se topesc unul în celălalt. Timpul este învins, diluat, afurisit, umilit. Timpul este învins. Rămâi cu ochii în gol, privindu-le fericirea.
Acum sunt într-un automobil, un Triumph din anii ‘60. Priviri goale, fiecare se gândeşte la amantul lăsat în Parisul sufocat de căldura lui august. El goneşte. Acul vitezometrului pare a avea viaţa lui proprie, una tumultoasă, de star rock. De dragul vieţii petrecute împreună, poate, sau poate dintr-un dor nespus faţă de mica ei minune pariziană, îl ia de mână. O tandreţe ce s-a piedut de mult pentru ei doi.
Pauză. Pentru că îmi repugnă ideea că se vor găsi destui care să sară direct la sfârşit – ştiu ca textul nu e tocmai uşor de digerat- să vadă ce a vrut să spună autorul, am să trec finalul aici. Este vorba despre Yann Tiersen, în concert la Bucureşti. Yann Tiersen este cunoscut publicului larg din România, iertaţi clişeul, doar pentru că a compus muzica din Goodbye Lenin sau Amelie. Nici eu nu ştiam cu mult mai mult despre el până în seara asta. Am fost la Sala Palatului şi am plecat cu gândul că de multă vreme nu am mai simţit muzica până în vârful degetelor. Yann Tiersen este mai mult decât un muzician care potriveşte bine coloanele sonore cu filmele. Yann Tiersen te face să vezi filme cu scenarii nescrise, îţi lasă imaginaţia să zburde prin locuri neştiute, după posibilităţile fiecăruia. Pe scena Sălii Palatului am văzut cinci oameni cu un aer modest, dintre care unul, Tiersen, schimbă instrumentele şi le mânuieşte cu aceeaşi uşurinţă cu care alţii îşi aleg pixul cu care urmează să se iscălească. Yann Tiersen nu face muzică, este muzică.
Să revin la poveste. De dragul vieţii petrecute împreună, poate, sau poate dintr-un dor nespus faţă mica ei minune pariziană, îl ia de mână. O tandreţe ce s-a  pierdut de mult pentru ei doi. Îşi ia ochii de la cenuşiul abstract al asfaltului, o priveşte. Brusc, din colţul gurii ei au disparut întrebările neîncrezătoare, ochii nu i se mai scaldă în indiferenţa rece a cuplului blazat. Dă să o sărute. Iar ea îi răspunde. Un iepure venit de niciunde stânjeneşte scena. O frână turbată, sute de cai putere cabraţi, miros de caucic ars, cer, stânci, cer, stânci, cer, stânci. Copilul lor nenăscut îţi stăruie în minte. Acum sunt pe malul mării. Toţi trei. El şchioapătă uşor, dar e soare. Soarele care străluceşte a viaţă.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here