Mândrie călcată în picioare şi prejudecăţi cât cuprinde în magazinele româneşti
Nu cu foarte mult timp în urmă, la Diverta. Cumpăr două filme zâneşti, le plătesc, iau bonul, pseudoecologistul din mine refuză politicos punga din plastic, iau şi filmele, dau să plec. Se dezlănuţuie teroarea. N-am prins alarmele de bombardament aerian, sper nici să n-o fac vreodată, dar am auzit în destule filme cam care e sunetul panicii. E, asta îmi înghesuiau mie în urechi chestiile acelea al căror nume îmi scapă, puse ca să ferească marfa de pofticioşii fără simţul proprietăţii altuia. Mă opresc. Nu ştiu dacă asta e reacţia normală sau dacă am vreo genă de infractor, însă prima reacţie a fost să mă uit la cei care se zgâiau la mine. Vă spun, în astfel de momente, poţi citi în priviri orice, mai puţin vreo urmă de prezumţie de nevinovăţie. Dispreţ îngemănat cu ura, teamă rostită prin mâini duse fără cuget la buzunar sau furie vecină pe palierul minţii cu agresivitatea sunt câteva din trăirile pe care le surprind, ruşinat fără motiv, în ochii martorilor scenei. Mă întorc după vreun angajat. E o ea şi deja şi-a făcut apariţia. Mă scanează din priviri. Mă adun şi rostesc cu voce sigură (off the record: de fapt, cred că abia îngăimat): piuie. Mă gândesc că ar fi o idee bună să şi exemplific. Greşit. Maşinăriile iadului urlă din nou, fapt care creşte numărul curioşilor. Mă dau un pas înapoi, în spaţiul sigur al magazinului. Domnişoara angajată mă mai scrutează o dată cu ochi vulturesc. Aveţi bonul? Sigur că am bonul, slavă Proniei cereşti că am bonul, uite, am bonul, ia bonul, oh, bonule, ce bon reuşit eşti! Între timp, chiar m-am adunat şi încerc să mai recuperez câte ceva din mândria pierdută. Trec iaraşi printre bare, demonstrativ, aş spune chiar shakespearean, arunc o privire triumfătoare publicului care aşteaptă excitat deznodământul, mă întorc şi îmi recapăt glasul: după cum vedeţi, nu am furat nimic, DVD-urile sunt pe bon. Ea s-a relaxat. Da, da, puteţi să mergeţi, e în regulă. Nu, nu e în regulă deloc. Auziţi, dar eu ce vină am că s-a uitat lumea la mine ca la un urs punkist din cauza defecţiunilor dumneavostră. Se prinde că e întrebare capcană, dar alege răspunsul cel mai la îndemână. Nici una, ne cerem scuze. Publicul deja s-a împrăştiat, spectacolul nu are nici un farmec dacă nu sunt săltat de vreun agent de pază şi caftit bine. O privesc, nu e vina ei, doar tricoul cu Diverta o dezavantajează. Ok, s-o lăsăm baltă. Îmi mulţumeşte, îşi mai cere scuze, îmi mai mulţumeşte o dată, ceea ce nu mă împiedică, după ce pleacă, să mai trec de câteva ori, înainte şi-napoi, printre barele antifurt, până când nici un angajat nu m-a mai băgat în seamă. Dincolo de tot amuzamentul istorioarei, chestia asta cu ţiuitul în magazine mi se pare abominabilă. Jur că la faze d-astea mi-ar plăcea să trăiesc în America, ţara celor mai uimitoare procese, doar pentru plăcerea de a-i da în judecată pentru prejudicii de imagine. Jur!
