Manolescu. Cîtă ură poate strînge un critic


    Scandalul cu neadmiterea lui Manolescu in Academie nu are nevoie de comentarii. E încă o probă de cum merg chestiunile academice pe la noi. Nu pot înţelege de ce vrea neapărat Manolescu să intre în structurile astea. Nu l-am înţeles nici cu Uniunea, nu înţeleg nici acum…
    Am citit tot felul de comentarii pe marginea evenimentului sau despre aparitia celebrei Istorii şi am înţeles (mai mult decît am putut s-o fa pe pielea mea de biet recenzent) cîtă ură poate strînge un critic literar. Am găsit în comentariile la articolul din Cotidianul urmatoarea postare, asumată de un „jurist”:

    • As vrea sa impartasesc un tropism personal. In munca noastra cunoastem fel de fel de oameni, si e foarte greu ca cineva sa isi scunda caracterul de noi. Vedem prin oameni ca prin sticla. Un esantion care ma amareste de fiecare data este intalnirea cu oameni RAI DE LA NATURA. Pur si simplu rai visceral, celular. Din totdeauna Manolescu mi-a facut impresia unui om rau. Rau de marca pura! Pe cand facea politica il vedeam mai des, caci sotia este profesoara de romana si o interesa. Spunea ca e f. bun ca critic. Eu insa nu vedeam in el decat fizionomia railor cu care aveam treaba la serviciu, si nu ma uitam la el. Va rog sa ma credeti: nu-l puteam privi. Vedeam in el rautatea odata in plus mai periculoasa prin faptul ca venea din partea unui intelectual versat, care stie unde si cum sa loveasca. Pur si simplu paraseam incaperea cu televizorul, in pofida oarecarei inclinatii spre partidul pe care l-a „onorat” cu prezenta lui.Citindu-i cartea (caramidoiul), m-am convins inca odata ca face parte din specia oamenilor rai de la natura. Pe un parcurs pe care numai un jurist ambitios il poate inghiti atat de repede, mi-am dat seama ca intregul travaliu al lui Manolescu a servit, vreme de decenii, pentru a-si varsa veninul asupra cui i s-a pus pata. Nu este o istorie literara, ci o razbunare trista. Pacat! Cei din Academie il cunosc, si l-au ejectat. A fost corect

    Să citim de asemenea comentariile lui Stefan Agopian la Istorie. Nimeni nu spune că nu sînt corecte, dar sînt în acelaşi timp o probă de ranchiună tipică scriitor-critic. Într+un cărţoi de mii de pagini, e imposibili să nu greşeşti o cifră sau un titlu…

    • Orice redactor şi-ar fi dat seama că în 1952 Stalin trăia şi că nu puteau fi „doi ani după destalinizare“ în anul respectiv. Mai e ceva, Paul Georgescu n-a publicat în viaţa lui o carte cu titlul În­cer­cări literare. În anii 1957 şi 1958 şi-a strîns, în­tr-adevăr, articolele în două volume intitulate Încercări critice, iar în 1964 a publicat volumul Păreri literare. După cum se vede, domnul Manolescu a combinat cele două titluri şi a obţinut unul nou. Să trecem şi să ne oprim la Edgar Papu, despre care domnul Ma­nolescu scrie: „…comparatist excepţional, cunoscător al cîtorva literaturi occidentale în limba de origine, traducător din spaniolă (Don Quijote în singura noastră versiune integrală)…“ (p. 898). Edgar Papu a tradus din Don Quijote numai partea a doua a romanu­lui, prima parte fiind tradusă de Ion Frunzetti. Pe de altă parte, domnul Manolescu ar fi trebuit să ştie că traducerea celor doi nu e singura versiune integrală a romanului. În 2004, la Editura Paralela 45, a apărut o altă versiune integrală, datorată lui Sorin Mărcu­lescu.

    Asta e, se pare ca trebuie sa aduni multa ura ca sa fii un critic bun.

    Articol scris in colaborare cu Dragos Stanca

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here