Marea greșeală a unei mari sportive: Ana-Maria Brânză
România a ieșit de mulți ani din elita mondială, indiferent de ce sport vorbim, dar sclipirile individuale ne țin încă pe marile ecrane ale lumii.
Simona Halep (tenis), Larisa Iordache (gimnastică), Alex Alexuc-Ciurariu (lupte) ori chiar actualul ministru al Sportului, Eduard Novak (campion paralimpic la ciclism) au arătat că există ”materie primă” pentru succes, în ciuda lipsei unui proiect de țară menit să renască sportul național la nivelurile măcar de odinioară.
Ultima pe listă este Ana Maria-Brânză, vicecampioană olimpică la scrimă la actualele Jocuri Olimpice din Japonia. Deși n-a obținut aurul, românca a demonstrat dârzenie și încrâncenare pentru a-și împlini visul vieții sale.
Imediat după finala pierdută, unii s-au grăbit să-i diminueze meritul incontestabil de a fi ajuns pe marea scenă olimpică a lumii, iar anumite comentarii critice din presa de specialitate sau vorbe mai puțin ”camuflate” ale politicienilor au creat rapid acel val de ”aliați” de conjunctură ai sportivei devenite ”victimă” a tuturor.
Cea care a pus însă gaz pe foc a fost însăși simpatica Ana-Maria Brânză/Popescu, prin declarații specifice mai degrabă politicienilor decât unei sportive care are grijă să nu-și amestece imaginea cu cea mai insipidă pătură a societății românești. Asta dacă nu cumva o avea de gând să intre ea însăși în politică…
Într-un discurs fulminant la sosirea în țară, spadasina de la Tokyo s-a comportat ca un analist politic/jurnalist/comentator/cârtitor de serviciu, împărțind vinovății în stânga și-n dreapta pentru supărarea exprimată public de aceia care – mai mult sau mai puțin inspirat – și-ar fi dorit o medalie de aur, nu de argint.
Parcă vedeam filmul în care armate de avocați din oficiu săreau la gâtul lui Radu Banciu, odinioară, atunci când fostul show-man de la B1 tv o ataca, peste și pe sub fileu, pe Simona Halep la câte-un rateu mai răsunător al tenismanei naționale.
După ce s-a stropșit la gazetari și critici, într-o pledoarie-amestec de revoltă și iubire mondială, Ana-Maria i-a pus sabia direct la gât ministrului Sporturilor, el însuși sportiv de performanță și chiar viitor participant la Jocurile Paralimpice 2020, care se vor desfăşura între 24 august şi 5 septembrie 2021, tot la Tokyo.
N-o să reproduc integral discursul temerarei noastre sportive (în puteți citi integral pe News.ro), deoarece el are masiv note generaliste și gânduri bune – ceea ce e frumos în sine -, dar merită să ne oprim asupra câtorva fraze, pentru a încerca să fim sinceri cu noi înșine măcar atunci când trăim momente de mare glorie națională.
Spune Ana-Maria:
”Am în spatele meu patru oameni. Atât am avut la jocuri. Pe lângă ei – apropo de finanţare, domnule ministru – am avut ca sparring-partner-i sportivi de 43 de ani care s-au retras din activitate, pentru că nu mai am alţii. Îmi doresc tare mult să ajungeţi dumneavoastră la Tokyo şi să luaţi aurul ăla pe care nu am fost în stare să-l iau. Şi credeam că mă aşteptaţi cu cecul ăla de cinci milioane, dar nu e problemă, mai avem timp să mi-l daţi şi să facem o sală nouă pentru copiii aceia. Povestea acestei aventuri este incomensurabilă. Am trecut prin atâtea, a fost atât de greu, dar am demonstrat că se poate, deşi practic asta vreau să se înţeleagă, nu contează culoarea medaliei.”
Declarația de mai sus era o replică față de o declarație dură, dar onestă, a ministrului, care spusese:
„După părerea mea, şi dacă bugetul federaţiei de scrimă era cu 5 milioane de lei mai mare, Ana-Maria nu putea să câştige ieri, sau nu câştiga medalia de aur. Problema este că din spate nu vin încă tineri. Nu vreau să ducem discuţia în altă parte, să ne bucurăm de această medalie şi să ne concentrăm pe Paris 2024, acolo unde nu mi-aş dori să ajungem şi cu scrima sau cu alte sporturi unde am ajuns cu gimnastica. Ana-Maria Popescu a obţinut un super-rezultat, sincer, peste aşteptările mele. Dar, pentru mine, această medalie de argint este o medalie de aur. Pentru Ana Maria, felicitări din inimă, este o campioană uriaşă a României!”
Afirmațiile de mai sus ale ministrului au fost culese, duminică, la o zi după ce Ana-Maria Popescu declarase că speră ca argintul obţinut la Tokyo să fie suficient cât să asigure un „buget de bun simţ pentru scrima românească”.
Să tragem linie, ca să nu devină confuz.
Așadar, sportiva noastră s-a supărat pe cei care au vorbit critic după finala pierdută la Tokyo, fiecare pe limba lui, iar la final a aruncat vina pe miniștrii Sporturilor, vechi și noi, că nu dau bani sportivilor români.
Cel mai puțin vinovat dintre toți este, evident, actualul ministru luat la ochi, venit în funcție de vreo jumătate de an, care putea să-i pună în brațe Anei Maria și rezerva federală americană și tot degeaba. De aia omul a spus-o pe șleau că, indiferent câți bani ar fi dat el de când e ministru, rezultatul era același.
Logic. Deznodământul medaliei de argint pentru România din finala de spadă avea legătură cu mulți ani în urmă, nicidecum cu ultimele 6 luni. Avea legătură cu o cauză fundamentală, de care se feresc să vorbească toți cei care fac pe grozavii în public, bătând câmpii cu grație despre efecte, dar făcându-se că nu văd răul de la rădăcină.
De fapt, ce nu înțeleg și nu spun nici Ana Maria Brânză, nici alți sportivi e că starea sportului românesc are legătură cu politica 100%!
Sunt țări în lume care au făcut din sport un proiect național de succes în lume, pentru că guvernele n-au aruncat bani pe dublarea pensiilor sau alte ”șpăgi” mascate plătite de la buget, ci au investit banii în sport.
Spania este cel mai bun exemplu. A devenit lider mondial la multe sporturi: tenis, fotbal, ciclism, automobilism, handbal, baschet. A fost posibil, aici are dreptate Ana Maria când vorbește de bani, dar pentru că țara lui Cervantes a investit sume imense încă de acum mulți ani, aproape 30, când toate partidele și-au dat mâna pentru a vira masiv banii din impozitele și taxele plătite de spanioli în dezvoltarea infrastructurii sportive, indiferent de guvernare.
N-am auzit-o niciodată pe Ana Maria Brânză sau pe cei care îi plâng acum pe umăr să se ia la trântă cu Liviu Dragnea ori Călin Popescu Tăriceanu – ca să vorbim de cei mai recenți risipitori bugetari -, cu Traian Băsescu, Adrian Năstase sau Ion Iliescu mai ales, pentru a le reclama, cu ”sabia la gât”, că sportul are nevoie de bani pentru a progresa.
Au tăcut mâlc, ani și ani, girând implicit batjocura banului public, finanțarea corupției instituționalizate, drenarea bugetelor exclusiv pentru statui și panseluțe, concerte îndoielnice, angajări pe pile la stat cu nemiluita și măriri de pensii, speciale ori nu, din pix.
De aceea, nu e corect ce face acum Ana Maria Brânză, când amestecă emoția victoriei cu vina politicului.
Și mai ales nu e ”fair-play” față de Eduard Novak, colegul ei de baricadă ajuns ministru, care a demonstrat încă din prima zi de mandat că se zbate exact în direcția arătată azi cu degetul de medaliata cu argint de la Tokyo.
Aceea a unui proiect de anvergură pentru susținerea sportului românesc, în care scrima, înotul, gimnastica sau tenisul să nu mai fie cenușărese, ca până acum, ci să beneficieze de finanțare și investiții masive.
Practic, Eduard Novak e aliatul Anei Maria Brânză, nu dușmanul ei. Atunci?
Ar fi rămas campioana inimii mele, dacă declarația ei s-ar fi limitat doar la această parte:
”Haideţi să ne apreciem munca unii altora şi să trăim în armonie, fiindcă, vrem nu vrem, suntem cu toţii o echipă, ne place sau nu, suntem cu toţii în aceeaşi echipă. Ştiu treaba asta, pentru că am făcut echipă cu trei tipe minunate, pe care mi-e o ciudă de mor acum, pentru că astăzi puteam să fim la Tokyo să tragem la echipe, dar am înţeles că ele aveau un alt dum în viaţă. Drumurile noastre s-au despărţit, dar asta, chiar dacă nu am rămas prietene, nu înseamnă că am anulat tot ce am făcut împreună, până acum. Aşa trebuie să fim şi noi, sportivi, presă şi toţi cei care ne conduc, pentru că putem face lucruri minunate.”
Atât era… de aur! Frumos și suficient. În schimb, restul vorbelor de ocară a ucis lumina succesului, a îmbâcsit aura vicecampionei de la Tokyo.
Dacă ea ca sportivă a îndurat atâtea și a învățat să strângă din dinți pentru lupta împotriva curentului (inclusiv politic, prin lipsa finanțării) – și a făcut-o cu brio! – tot ea ca sportivă, după meci, putea să fie consecventă cu tăcerea de aur până la capăt.
Iar dacă ea n-a învățat încă lecția aceasta, nu trebuie pusă la zid cu spada criticilor sub gât, ci trebuie doar trasă de mânecă pentru a înțelege un adevăr suprem.
Acela că până la succesul în competiția de sabie sau ciclism, până la bani mai mulți investiți în sport, educație sau cultură, există altceva mai important: bătălia de fiecare zi cu răul din jur.
E o luptă care trebuie să fie continuă și la fel de dură precum antrenamentele fără oameni plătiți ori lipsa dotării din sălile de sport.
E un meci poate de-o viață, de soarta căruia depinde dacă o națiune mai poate scoate capul în lume sau se prăbușește prin ea însăși.
România a fost mereu în al doilea taler, de ani mulți, iar asta a fost posibil și cu complicitatea celor ca Ana Maria Brânză.
Nu ea are dreptate, ci ministrul Sporturilor, care spune că succesul vine dacă țara face din sport un proiect național de generații.
Dar cum să facă România așa ceva când banii se vor fi dus de mult pe apa sâmbetei, prin cumpărat voturi cu promisiuni menite să satisfacă burțile nesătule de ”să mi se dea” și hoție cuplată la sediul de partid, boli girate și de oameni ca sportiva noastră?
Hai să spunem, totuși, că vorbele sale sunt un strigăt de disperare.
Un ”moment zero” al unui nou început, care să ducă la relansarea sportului românesc, la mari investiții într-un domeniu unde România chiar poate produce succes de talie mondială.
Dar nu pe ministrul Sporturilor trebuie să-l convingă vorbele malițioase ale Anei Maria, ca să nu spun de-a dreptul lipsite de un minim respect, ci pe altcineva.
Pe cel de lângă ea. Pe românul care nu dă doi bani pe sport. Pe cel care votează cu limba scoasă după sloganul ”mie să-mi fie bine, restul nu contează”.
Pentru că, la urma-urmei, el este generatorul guvernărilor ce pompează la greu bani în consum, și nu în sport, nu în Educație, nu în artă sau tradiții, nici în satul-capodoperă națională ori în folclor, ci în succesul lui ”să mi se dea”.
De aceea, frumoasa declarație de mai sus, subliniată cu roșu, ar fi sunat mult mai bine și mai credibil, dacă s-ar fi adresat nu ministrului Sporturilor, ci tuturor românilor care se bucură de o eventuală victorie la Tokyo, dar 4 ani între olimpiade nu fac nimic pentru a-i ajuta măcar cu un vot responsabil pe sportivi ca Ana Maria Brânză.
Dimpotrivă, sunt dușmanii lor cei mai mari, prin înmânarea puterii acelor politicieni care promit doar mită bugetară, ajutoare, pomeni, circ, moaște și ”majorări”.
Când cu ei se va lupta spadasina națională, sportul va avea și săli mai multe și mai bune, și adepți, și antrenori, și bugete, și sparring-partneri. Și chiar mai multe medalii de aur.
